Metode și instrumente de evaluare în ciclul primar

Misiunea noastră ca dascăli este de a pregăti elevul pentru „a fi” şi „a deveni”, pentru autonomie, pentru autoeducaţie şi autoevaluare.

În condiţiile învăţământului românesc de astăzi, se impune o altă manieră de abordare a evaluării rezultatelor şcolare, un model de proiectare / realizare a procesului integrat de predare – învăţare – evaluare mai eficient, centrat, cu adevărat, pe elev. Activităţile de evaluare trebuie proiectate din perspectiva nevoilor de formare ale celui educat. Este necesar ca evaluarea să fie centrată pe aspectele ei formative, astfel încât să cultive şi să susţină interesul elevilor pentru studiu, să-i îndrume în activitatea de învăţare.

Învăţătorul trebuie să stăpânească toate metodele şi instrumentele de evaluare, şi să le aplice în funcţie de particularităţile clasei de elevi. Utilizarea eficientă a strategiilor, metodelor şi instrumentelor de evaluare va pune în valoare aspectul creativităţii, al gândirii critice, al manifestării individuale, proprii fiecărui elev, rezultatul final vizat fiind formarea, la nivelul individului, a culturii generale, formarea de abilităţi, atitudini, competenţe, priceperi şi deprinderi necesare integrării sociale a acestuia.

Opţiunea pentru una sau alta dintre metodele de evaluare cunoscute (metodele tradiţionale şi metodele complementare) constituie rezultanta mai multor factori: scopul şi obiectivele evaluării, tipul acesteia, specificul conţinuturilor supuse aprecierii, particularităţile populaţiei şcolare vizate, achiziţiile cadrelor didactice privind exersarea / practicarea / experimentarea diverselor modalităţi de procedare.

Metodele de evaluare au frecvenţe de utilizare variabile; aceasta nu presupune faptul că cele care se întâlnesc mai des în programul şcolar sunt şi cele mai folositoare motivării şi susţinerii învăţării educaţilor. Se pune aşadar problema modului în care cadrele didactice aleg una sau alta dintre metodele/tehnicile de evaluare.

Procesul de  evaluare necesită  demersuri  şi  atitudini   metodologice concretizate în: parcurgerea  unor   etape  definite,  înregistrarea  exactă  şi conservarea  datelor,  utilizarea   de instrumente diverse (fişe, rapoarte, documente rubricate etc.), asigurarea validităţii, a relevanţei,

1. fidelităţii demersului evaluativ.

În efortul de determinare a calităţii rezultatelor şcolare şi a progresului şcolar, cadrele didactice au la dispoziţie un arsenal de metode şi instrumente de evaluare.

Metoda de evaluare este o cale prin intermediul căreia cadrul didactic „oferă elevilor posibilitatea  de  a  demonstra  nivelul  de  stăpânire  a  cunoştinţelor,  de  formare  a  diferitelor capacităţi testate prin utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit".

Instrumentul de evaluare reprezintă un element constitutiv al metodei, prin intermediul căruia  elevul  ia  la  cunoştinţă  sarcina  de  evaluare.  El  este  cel  „care  pune  în  valoare  atât obiectivele de evaluare, cât şi demersul iniţiat pentru a atinge scopul propus".

Alegerea celor mai adecvate metode şi instrumente de evaluare reprezintă o decizie importantă în vederea realizării unui demers evaluativ pertinent şi util. Pedagogul belgian Gilbert De Landsheere aprecia că: „O evaluare corectă a învăţământului nu va putea fi posibilă niciodată cu ajutorul unui instrument unic şi universal. Trebuie să ne orientăm ferm spre o abordare multidimensională (...)". (Stanciu, M., 2003, p.284)

Metode şi instrumente de evaluare în ciclul primar

Clasificarea cea mai des utilizată este aceea care distinge următoarele metode şi instrumente de evaluare (Stanciu, M., 2003, p.283-284):

A. Metode şi instrumente tradiţionale

1. Probele orale:

a. conversaţia de verificare (prin întrebări şi răspunsuri);

2.Probele scrise:

1. extemporalul (lucrarea scrisă neanunţată);
2. activitatea de muncă independentă în clasă;
3. lucrarea de control (anunţată);
4. tema pentru acasă;
5. testul.

3. Probele practice

a. confecţionarea unor obiecte;

B. Metode şi instrumente complementare

1. observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor;
2. investigaţia;
3. proiectul;
4. portofoliul;
5. autoevaluarea.

A. Metode şi instrumente de evaluare tradiţionale

A.1. Probele orale

    Evaluarea orală se realizează mai ales prin întrebări - răspunsuri şi prin îndeplinirea unor sarcini de lucru, oral sau în scris (de obicei la tablă), sub directa supraveghere a profesorului. Este folosită cu precădere ca verificare curentă şi parţială, pe parcursul programului de instruire, ca şi în cadrul examenelor. Examinarea orală constă, în toate cazurile, în probe la care răspunsurile sunt date oral. Cerinţa educatorului poate fi orală, scrisă sau practică.

Caracteristici ale evaluării orale:

• în funcţie de numărul persoanelor cărora le sunt adresate întrebările:
•  frontală (când interogaţiile se adresează întregului grup de elevi);
•  individuală (când se vizează un elev anume);

         ^*  pentru un grup (când sunt antrenaţi doar elevii dintr-un grup); în funcţie de modul de integrare în unităţile temporale ale procesului didactic:

•  evaluare orală curentă (desfăşurată în fiecare lecţie / oră);
•  evaluare periodică (după un număr variabil de lecţii / ore);
• evaluare finală (la terminarea lecţiilor/orelor destinate parcurgerii unui capitol).

Moduri de realizare

Examinarea orală se realizează în multiple forme, utilizându-se tehnici variate. Dintre instrumentele principale de evaluare orală pot fi menţionate:

1.Conversaţia de verificare (întrebări/răspunsuri); este puternic structurată, întrucât intenţia de verificare este evidentă; iniţiativa aparţine aproape exclusiv profesorului evaluator, care ţine sub control situaţia; presupune, în final, comunicarea aprecierii.

Exemple:

Care sunt părţile de vorbire învăţate?

Ce este substantivul?

Plecând de la definiţia substantivului, precizaţi dacă următoarele cuvinte sunt substantive: abecedar, gheaţă, lumânare, delfin, verişor, brumă.

Care sunt modalităţile de a identifica un substantiv?

Verificaţi dacă cuvântul„scriere”este substantiv.

2. Evaluarea orală cu suport vizual, care presupune, în fapt, o discuţie având ca suport imagini, scheme, grafice, chiar fenomene prezentate în condiţii naturale pe care elevul este solicitat să le descrie, să le explice, să le comenteze.

     Este folosită frecvent în învăţământul preşcolar şi în învăţământul primar, fiind în consonanţă cu particularităţile gândirii la aceste vârste (stadiul operaţiilor concrete), după cum îşi demonstrează utilitatea în verificarea capacităţii de comunicare într-o limbă străină, ca şi în alte situaţii cum sunt: descrierea unor experienţe sau a unei lucrări practice urmărite.