🌻 Etapa stalinismului integral (1948 - 1953)

             După câteva alternări la putere și instalarea guvernului așa-zis de șargă concentrație democratică a dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, după abolirea monarhiei și abdicarea regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, a urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, colectivizarea forțată a agriculturii, reforma învățământului și culturii din 1948. Odată cu acest an literatura română a intrat într-o epocă nefastă, dominată de politic, aservită unui regim totalitar.

             Noua cultură, numită proletcultistă, preconiza imposibilul, o falie o rupere totală de vechea cultură și crearea unei culturi noi a unei clase pretins conducătoare, proletariatul, muncitorii și țăranii, uniți prin înfățișarea emblematică a secerei și ciocanului. Se mai numea literatura realismului socialist, fiindcă obliga la zugrăvirea realității socialiste în dezvoltarea ei revoluționară. Temele recomandate erau cultul personalității lui Stalin și Dej, înfierarea claselor burghezo-moșierești, elogirea muncii, a noilor forțe revoluționare.

            Unii scriitori, din naivitatea sau poate din interes, au crezut în schimbările sociale și democratice, alții au continuat tradițiile literaturii interbelice, neangajate politic.

            În studiul de sociologie a literaturii, Eugen Negrici îi numește pe primii scriitori aserviți, pe ceilalți tolerați, datorită unor concesii sau subterfugii artistice de evitare a rigorilor cenzurii și represiunii. Examinată pe genuri literare, prima care răspunde comenzii politice, sociale a fost poezia, scrisă după principiul adoratio et imprecatio, adorare și condamnare, specific antagonismelor de clasă, politice, culturale.

            În această periaodă s-au scris poezii imnice, eroice semnate de Dan Deșliu, Alexandru Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, A.E. Bakonski, care nu servesc azi decât ca literatură angajată politic, propagandistică. Unele dintre reportajele lui Geo Bogza sau romanele luptei de clasă a lui Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor (1953-1954), serveau aceluiași regim pretins democrat popular, cu precizarea că romanul lui Camil Petrescu, fără să facă mari concesii realismului socialist, are meritul înfățișării reale și minuțioase a revoluției de la 1848.

           Marii poeți interbelici ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion BArbu, George Bacovia sau Ion Pillat sunt absenți sau interziși în această perioadă. Încercări de reabilitare a modernismului, amenințat de curentele avangardiste extreme (dadaismul, suprarelismul, ermetismul), care puteau desocializa sau trăda esența literaturii, se cunosc încă de la sfârșitul perioadei interbelice. Astfel, în 1941 se înființează revizta Albatros, condusă de Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pușca), în care se afirmă o nouă direcție în literatura română. Anul 1943 constituie o altă etapă în evoluția fenomenului neomodernist, odată cu înființarea Cercului Literar de la Sibiu, din 1943, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu etc. 

          Actul de înființare era o scrisoare întocmită de Ion Negoițescu și semnată de mai mulți membri ai Cercului, trimisă de Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului și sincronismului cu literatura occidentală, cu intenția declarată de a se întoarce cître modernismul interbelic. O grupare aparte dorea continuarea suprarealiștilor spre noi orientări estetice și neomoderniste, fiind reprezentată de Gelu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca.