Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi - Capitolul III
Întors acasă, Geppetto începe să facă o păpușă,
căreia îi dă numele de Pinocchio.
Primele pozne ale păpușii.
Casa lui Geppetto era o odăiță scundă, în care lumina pătrundea printr-o ferestruică de sub scară. Mobila era cum nu se poate mai simplă: un scaun șubred, un pat desfundat și o măsuță hodorogită. Pe peretele din fund se vedea un cămin cu focul aprins, însă focul era pictat și lângă foc mai era pictat și un ceaun care fierbea vesel și din care ieșea un nor de aburi de-ai fi zis că e aievea.
De îndată ce intră în casă, Geppetto își înșfăcă uneltele și începu să cioplească și să meșterească păpușa.
— Oare ce nume să-i dau? se întrebă.
— O să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i aducă noroc. Am cunoscut odată o familie de Pinocchi: Pinocchio-tatăl, Pinocchia-mama și Pinoccheii-copiii, și toți o duceau bine. Cel mai bogat dintre ei cerea de pomană.
Odată găsit numele pentru păpușa lui, începu să lucreze cu sârg și îi făcu mai întâi părul, apoi fruntea, apoi ochii. După ce îi făcu ochii, închipuiți-vă numai mirarea sa când își dădu seama că aceștia se mișcau și îl priveau țintă.
Geppetto, văzând că ochii de lemn se zgâiesc așa la el, fu cât pe-aci să se înfurie și zise pe un ton cam arțăgos:
— Ochilor, afurisiților, de ce mă priviți?
Nu primi niciun răspuns.
Îi făcu apoi basul, însă nici nu sfârși bine că nasul începu să crească; și crescu, crescu, crescu, crescu, până ce ajunse în doar câteva minute un năsoi care nu se mai isprăvea. Degeaba se ostenea bietul Geppetto să-l taie; cu cât îl tăia și-l scurta mai mult, cu atât obraznicul acela de nas se lungea.
După nas, îi făcu gura. Nici n-o terminase bine, că aceasta se porni brusc să râdă și să-l zeflemisească.
— Nu mai râde atâta! îi spuse geppetto scos din fire, dar era ca și cum ar fi vorbit cu pereții.
— Nu mai râde, am zis! țipă el pe un ton amenințător.
Atunci gura încetă să râdă, însă scoase la el o limbă câr toate zilele, Geppetto, ca să nu-și sânge rău, se prefăcu a nu băga de seamă și continuă să muncească. După gură îi modelă bărbia, apoi gâtul, umerii, pântecele, brațele și mâinile.
De îndată ce termină de cioplit mâinile, Geppetto simți că peruca îi este smulsă din cap. Se răsuci și ce să vadă? Peruca lui galbenă era în mâna păpușii.
— Pinocchio!....Dă-mi imediat peruca înapoi!
Dar Pinocchio, în loc să-i înapoieze peruca, și-o puse pe cap și mai că nu se sufocă sub greutatea ei.
În fața acestui comportament obraznic și nesocotit, Geppetto deveni trist și gânditor cum nu mai fusese niciodată în viața lui și, întorcându-se spre Pinocchio, îi spuse:
— Împilițat mic ce ești! Nici n-ai venit bine pe lume, că ai și început să nu-i mai arăți respectul cuvenit tatălui tău! Rău, copile, rău!
Și își șterse o lacrimă.
Mai rămâneau de făcut picioarele. Când geppetto termină și cu acestea, simți o lovitură drept în vârful nasului.
— O merit! făcu în sinea lui. Trebuia să mă fi gândit mai-înainte! Acum e prea târziu!
Prinse apoi păpușa de subsuori și o puse jos, pe dușumeau odăii, ca s-o facă să meargă. Pinocchio avea membrele amorțite și nu știa să se miște, iar Geppetto îl ținea de mână și îl învăța să pună un picior înaintea altuia.
— Când picioarele i se dezmorțiră, Pinocchio începu să meargă singur și să alerge prin odaie; în cele din urmă, ajuns în dreptul ușii, țâșni în stradă și o luă la sănătoasa.
Bietul Geppetto începu să fugă după după el fără să-l poată ajunge, pentru că năzdrăvanul acela de Pinocchio sărea ca un iepure și tropăind cu picioarele sale de lemn pe caldarâm, făcea un tărăboi cât douăzeci de perechi de saboți țărănești.
— Prindeți-l! Prindeți-l! striga Geppetto, însă lumea de pe stradă, văzând acea păpușă de lemn care gonea ca un cal de curse, se oprea încâtată s-o privească și râdea, râdea, râdea să se prăpădească.
În cel din urmă, soarta făcu să nimerească acolo un sergent care, auzind zarva aceea și crezând că era vorba despre vreun servitor care a ridicat asupra stăpânului său, se înfipse plin de curaj în mijlocul străzii, hotărât să-l oprească și să împiedice lucrurile să ia o turnură încă și mai nefericită.
Pinocchio, zărindu-l de departe pe sergentul care bloca strada, își făcu socoteala să-l ia prin surprindere și să treacă printre picioarele acestuia, dar încercarea fu sortită eșecului.
Sergentul. fără ca măcar să se clintească, îl apucă frumușel de nas (era un năsoi cât toate zilele, care părea făcut anume să fie înșfăcat de sergenți) și îl depuse în mâinile lui Geppetto. Drept pedeapsă, acesta voia să-i tragă o urecheală zdravănă; dar închipuiți-vă nedumerirea lui când, căutând urechile păpușuu, nu reuși să le găsească - și știți de ce? Pnetru că, în graba cu care-l meșterise, uitase să i le facă.
Îl apucă atunci de guler și, în timp ce îl trăgea după sine, îi spuse clătinând amenințător din cap:
— Haide imediat în casă! Ne socotim noi când om ajunge, n-avea grijă!
La această mustrare, Pinocchio se trânti la pământ și nu mai vru să meargă cu niciun preț. Între timp, o mulțime de curioși și gură-cască începu să se adune în jurul lor și să-și dea cu părerea. Unii ziceau una, alții-alta.
— Biata păpușă, spuneau unii, are dreptate să nu vrea să se întoarcă acasă! Cine știe ce bătaie soră cu moartea o să-i dea ticălosul ăsta de Geppetto!...
Iar alții adăugau răutăcioși:
— Geppetto ăsta pare un om de treabă, dar cu copiii e un adevărat tiran! Dacă sărmana păpușă o să încapă pe mâna lui, e în stare s-o facă bucățele!...
În sfârșit într-atât cârtiră și protestară, că sergentul îi dădu drumul lui Pinocchio și îl conduse pe sărmanul Geppetto la închisoare. Iar acesta din urmă, neavând la îndemână vorbele cu care să se apere, plângea ca un vițel și, mergând spre închisoare, murmura printre sughițuri:
— Afurisit copil! Și când te gândești cât m-am chinuit să fac din el o păpușă cumsecade! Dar așa-mi trebuie! Dacă nu m-am gândit de la bun început!...
