🌻 Fetița cu chibrituri
de Hans Christian Andersen
Era cumplit de frig; începuse să ningă de dimineață și ningea întruna; se și întunecase, seara se apropia, seara cea din urmă a anului. Pe frigul mare, în viscol, mergea o biată fetiță pe o stradă în sus; pe cap n-avea nici broboadă, nici nimic, și picioarele îi erau goale.
Când plecase de acasă, de dimineață, plecase cu pantofi în picioare, niște pantofi vechi pe care îi purtase multă vreme mama ei și care erau mari de-i ieșeau din picioare. De aceea îi și pierdu când fu silită să dea fuga să n-o calce niște trăsuri care veneau în goana cailor. După ce trecură trăsurile, se întoarse ca să-și caute pantofii, dar nu mai dădu de ei, căci un ștrengar de băiat îi luase unul și fugea cu el râzând, iar pe celălalt îl prăpădise de tot roatele trăsurilor.
Și biata fetiță nu mai avu cu ce să-șu ferească de frig picioarele care se roșiseră și se învinețiseră. În șorț avea niște cutii cu chibrituri și în mână avea iar o cutie de chibrituri. Dar în ziua aceea, în ajunul Anului Nou, toată lumea avea treabă. Cine să se mai oprească pe viscolul acela, să se uite la biata nenorocită și să stea să-i dea de pomană vreun gologan!... Ziua era pe sfârșite și ea nu vânduse nici măcar o cutie de chibrituri. Trecea din stradă în stradă tremurând de frig și de foame, icoană vie a celei mai îngrozitoare sărăcii.
Părul ei blond, lung și frumos care îi cădea pe spate era plin de fulgi mari de zăpadă. Dar ei nu-i păsa de aceasta. Pe la toate ferestrele străluceau lumini, din mai toate casele ieșea miros plăcut de friptură de gâscă, cum se face de Anul Nou. Și mirosul acela oprea pașii ei rătăcitori.
În sfârșit după ce se mai rugă o dată - tot în zadar - de un trecător să-i cumpere o cutie cu chibrituri, văzu un colț adăpostit între două case și, prăpădită de oboseală se puse jos acoperindu-și picioarele cu fusta. Dar dârdâia de frig și, mai tare ca înainte, fiorii îi cutremurau corpul și nu îndrăznea să se ducă acasă, căci nu câștigase niciun ban și îi era frică să n-o bată tată-său. Și, pe urmă și unde locuiau ei, într-o prăpădită de mansardă cu acoperișul crăpat prin care sufla vântul ca la el acasă, era tot așa de frig ca și afară, căci lemne să facă foc nu aveau.
Mânușițele bietei fetițe erau înghețate de tot.
„Îmi vine să scot un chibrit dintr-o cutie, își zise ea - că n-o să bage tata de seamă că lipsește - și să-l prind ca să-mi mai încălzesc nițel degetele.”
Și așa făcu. Aprinse un chibrit și îi înconjură flacăra cu mâinile.
Ce flacără minunată! I se păru fetiței că se pomenește deodată în fața unei sobe mari de tuci împodobită cu arămuri și în care ardea focul. Ce căldură bună!.... Fetița era să-și întinză picioarele ca să și le încălzească, când flacăra se stinse. Soba pieri și fetița rămase numai cu un băț de chibrit în mână.
Mai aprinse unul.
Flacăra-i lumină zidul din față, și fetița văzu ce se petrecea în odaia din spatele ei. Masa era întinsă și acoperită cu o față de masă albă pe care străluceau niște farfurii de porțelan. În mijloc se afla o gâscă mare friptă și cu cartofi de jur împrejur. Și numai iacă pasărea plecă din loc cun un cuțit și o furculiță în piept, și vine la biata fetiță.... Pe urmă... Pe urmă flacăra se stinse și rămase numai zidul rece și umed.
Mai aprinse un chibrit și se pomeni lângă un pom de Crăciun cu mult mai frumos de cum văzuse ea anul trecut prin geamul de la ușa unui negustor bogat. Pe ramurile lui verzi străluceau mii de lumânări colorate; de toate părțile atârnau cofeturi, jucării poleite, o grămadă de minuni. Fata întinse mâna să apuce pe cea mai puțin frumoasă...
Chibritul se stinse. Pomul păru că se urcă spre cer și lumânările se făcură stele; una căzu spre pământ lăsând dâră de foc în urmă-i.
„O să moară cineva”, cugetă fata.
Bunica ei, singura ființă care o iubise și care murise nu așa de mult, îi spusese că de câte ori cade câte o stea, se ridică, de altă parte, câte un suflet spre rai.
Mai aprinse un chibrit. O lumină mare se răspândi și în fața fetii se ivi bunică-sa. Hainele ei erau numai lumină, fața îi era plină de blândețe.
- Bunico, strigă fata, bunico, să mă iei și pe mine cu dumneata. Ah! Nu mă părăsi și dumneata când s-o stinge chibritul, nu pieri ca soba caldă, ca gâsca bună, ca minunatul pom de Crăciun. Stai, stai, te rog, or mă ia și pe mine cu dumneata.
Și fetița mai aprinse un chibrit și pe urmă altul și în sfârșit aprinse toate chibriturile din cutie ca să vază pe bunică-sa mai multă vreme.
Și chibriturile luminară mai frumos decât cea mai frumoasă lună plină...
Bunica nu mai era cocoșată și slabă ca atunci când murise, ci se schmbase cu totul la față. Luă pe fată în brațe și, zburând în văzduh, o duse sus, sus tare, într-un loc unde nu e nici frig, nici foame, nici mâhnire.... Se afla în fața tronului lui Dumnezeu...
A doua zi de dimineață trecătorii găsiră într-un colț pe fetiță, moartă. Obrajii îi erau roșii, parcă zâmbea. Murise de frig în noaptea care atâtor alții le adusese bucurie și plăceri.
În mâna-i țeapănă ținea niște chibrituri stinse.
- Ia te uită ce prostie! zise un om fără inimă. CUm o fi crezut ea că o să se încălzească cu foc de chibrituri?
Alții o plânseră pentru că nu știauce de lucruri frumoase văzuse ea în noaptea Anului Nou, pentru că nu știau că, deși suferise, dar acum era fericită în brațele bunică-sii.
Povestea audio o puteți asculta pe link-ul de mai jos
https://latimp.eu/fetita-cu-chibriturile-de-hans-christian-andersen-povesti-audio-pentru-copii/