Puișorii
de Emil Gârleanu
Se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se rătăcesc prin frunzișul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulțimea păsărelelor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Uliul ocolește iscusit prin aer și piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne însă limpede și dânsele se întorc obosite de se înșiră pe vârful șurelor de paie....
Pe prispa casei, copilașul, numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește de mult jocul stolului de paseri, printre care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de supt streșină. Îi căpătase doar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea „Fii cuminte dacă vrei să-ți dau puii, când or crește mari!”.
Și el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieșit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburase mai mult ca astăzi.
Și-și cunoaște el destul de bine puii; sunt cei de la mijlocul șurei din dreapta, trei unul lângă altul, sau cei de lângă aceștia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toți parcă samănă unii cu alții, și-s așa de sus, așa de sus!...
Păsărelele s-au odihnit puțin, apoi și-au șoptit nu știu ce, au scos un strigăt vesel, și s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărțit pentru o clipă din stol, au atins ușor streașina casei, apoi s-au pierdut iarăși în mulțimea celorlalte. Puișorii copilașului își luau rămas-bun de la el și de la cuibul de humă.
Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înalță, și porni încet să lunece spre asfințit.
Copilașul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc apoi duse mănușițele la ochi și începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca și veni în fugă de-l luă în brațe: în cuvinte desmierdătoare îl întrebă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrimi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, și de abia îl poate șopti:„Puișorii”.
Mama îl strânge la sân, și-l sărută cu drag:
„Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi....la primăvară”.
Copilașul se liniștește; punând mânușița deasupra ochilor, ca mămucă-sa, împreună privesc stolul pe zarea depărtată a cerului. Și lumina slabă a duiosului asfințit de toamnă le îneacă ochii înourați acum la amândoi.
(Emil Gârleanu, Din lumea celor care nu cuvântă)
