🤠 Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost domn al Țării Românești între anii 1688-1714, având una dintre cele mai îndelungate domnii din istoria acestui stat, caracterizată prin pace și stabilitate.
În anul 1687 a urcat treapta cea mai înaltă a dregătoriilor statului și a fost numit vel-logofăt și, pentru a treia oară, ispravnic al reședinței București. Pe când deținea aceste înalte funcții, a dus la bun sfârșit negocierile purtate cu generalul Veterani pentru a preîntâmpina intrarea trupelor austriece în țară.
Moartea neașteptată a lui Șerban Vodă în anul 1688, despre care se spune că ar fi fost otrăvit de frații Mihai și Constantin, ajutați de Constantin Brâncoveanu, fapt contestat de Nicolae Iorga, a dus la o criză internă. Desemnarea urmașului trebuia făcută cât mai repede, întrucât exista pericolul ca turcii să profite de ocazia ivită și, din necesități strategice impuse de războiul austro-turc, să numească domn pe un om care răspundea intereselor sale sau, și mai rău, să ocupe pur și simplu Țara Românească.
Și din partea Imperiului Habsburgic venea același pericol: să încerce anexarea țării din considerente strategice și militare. Șerban Vodă a lăsat cu limbă de moarte să „ridice boierii domn în locul lui pe cel mai mic frate, Iordache“.
Așa a ajuns, la vârsta de 34 de ani, cu o coroană pe cap, să conducă un teritoriu situat la confluența intereselor unor mari imperii. Constantin Brâncoveanu nu a dorit niciodată să fie domn al Țării Românești, însă a purtat coroana ca nimeni altul.
- În vremea lui C. Brâncoveanu, Țara Românească era înconjurată de trei mari puteri (Imperiul Otoman, Rusia și Austria) care luptau pentru supremație;
- Brâncoveanu a avut o bogată activitate diplomatică și a promovat o politică de echilibru față de acestea;
- Constantin Brâncoveanu trimitea Înaltei Porți „zahereaua“, respectiv provizii, care constau în care cu boi pentru transport și materiale de construcții pentru fortificații. Cetățile Bender, Giurgiu, Brăila, Cetatea Albă au fost reparate cu ajutorul meșterilor munteni. Pe lângă tribut, Brâncoveanu le dădea dregătorilor turci bacșișuri și peșcheșuri. Atât de darnic era, încât fusese numit „altîn beg“ (principele aurului)
- în 1714, în urma intrigilor de la curtea sultanului Ahmed al III-lea, Brâncoveanu a fost detronat și ucis la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi;
- mai înainte de el, a fost mazilit Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, scaunul fiind încredințat lui Dimitrie Cantemir
- Sultanul i-a mai oferit o șansă înainte de a fi executați, să treacă la religia islamică, dar domnitorul a refuzat și astfel a murit ca martir.
Din cronicile vremii:
„Dacă am da crezare unor mărturii ale vremii, Brîncoveanu n-a dorit niciodată funcțiile publice, el era mai degrabă înclinat spre o viață tihnită, retrasă, pe care fabuloasa sa bogăție i-o putea oferi cu multă ușurință. Deși se pare că n-a alergat după funcțiile publice, meticulos cum era, s-a achitat foarte conștiincios de ele, bucurându-se de stima și respectul boierilor. – scria Nicolae Iorga, în volumul „Viața și domnia lui Constantin Vodă Brîncoveanu“.
Povestea morții lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi
În primăvara anului 1714 se apropiau Sărbătorile Pascale. La Curte erau mari pregătiri de nuntă. Domnul își aștepta viitoarea noră, pe fata lui Antioh Cantemir, care urma să se căsătorească cu Radu, sperând că astfel relațiile cu familia Cantemir se vor îmbunătăți. Dar vâltoarea evenimentelor a schimbat cursul firesc.
La 24 martie 1714, în marțea din săptămâna Paștelui, la Curte a sosit Mustafa Aga, însoțit de 12 ciohodari înarmați. A doua zi, acesta a fost primit de domn, care l-a întâmpinat cu mesaj de bun venit în turcă, limbă pe care o cunoștea bine. Dar turcul a scos năframa neagră de mătase și a pus-o pe umerii domnului. Era semnul mazilirii. A urmat citirea firmanului, prin care împărăția îl considera nevrednic de a mai fi domn, poruncindu-le totodată boierilor să-i ia în pază pe domn și pe fiii lui, pentru a fi duși până la Giurgiu, unde așteptau 400 de ieniceri. Constantin Vodă le-a cerut boierilor ajutorul, dar nu a primit niciun răspuns.
În ziua plecării erau deja încărcate 40 de care pline cu averile confiscate, iar domnul era închis în „Cele șapte turnuri“ de la Constantinopol, „într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsa de lumină nu pot arde lumânări, nici candele“, conform unui raport olandez de la Smirna. Apoi, au fost aruncați la Bostangi Bașa, temnița de la prima poartă a Seraiului. În tot acest timp, au fost torturați pentru a dezvălui unde au ascuns bogățiile.
La 15 august 1714, pe stil nou, Constantin Brâncoveanu a fost decapitat de turci, împreună cu cei patru fii ai săi, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani, iar soția sa, Marica, își serba onomastica. Învelit doar într-o cămașă, domnul Țării Românești a fost purtat prin oraș alături de cei patru fii Constantin, Ştefan, Radu, Matei, și Ianache Văcărescu, care-i era ginere, până în Piaţa Yali Kiosk, la locul de execuție. În genunchi, cu toții se rugau. O lovitură de sabie a tăiat primul cap, al clucerului, apoi al fiului mai mare. Prâslea, de doar 11 ani, a cerut să i se cruțe viața, primind în ultimul ceas să se facă musulman. Tatăl său, domnul Țării Românești, i-a spus că mai bine moare de o mie de ori dacă s-ar putea decât să se lepede de Iisus Hristos. Atunci, fiul cel mic a mărturisit: „Vreau să mor creștin“ – și gâdele i-a retezat capul. Ultimul a căzut capul lui Constantin Brâncoveanu.
Trupurile creștine au fost aruncate în apele frumoase ale Bosforului, iar capetele, purtate triumfal pe ulițele constantinopolitane, au fost înfipte în prima poartă a Seraiului. La execuția crudă participau și solii curților împărătești ale Europei creștine.
Nu se știe de cine, dar cadavrele Brâncovenilor au fost pescuite și îngropate în mare taină în mănăstirea care se află pe grupul de insule Il Prinkipo și Halke, zidită în secolul al XV-lea de către împăratul bizantin Ion Paleologu al II-lea, la care Constantin Brâncoveanu contribuise cu mai multe daruri. Doamna Marica a scăpat de execuție, dar a fost ținută ostatică până în martie 1715, fiind exilată la Kutai, pe malul estic al Mării Negre.
Osemintele domnului și ale fiilor lui au fost aduse în țară în anul 1720, în timp ce domn era Nicolae Mavrocordat, și înhumate la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, o altă însemnată ctitorie brâncovenească. Deasupra mormântului, Marica a așezat o lespede de marmură albă, fără nicio inscripție. Pe candela de argint, ea a lăsat singura dovadă care să amintească urmașilor că acolo se află tot ceea ce a iubit ea mai mult: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod si iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele, Iulie în 12 zile, leat 7228“ (1720).
Constantin Vodă Brâncoveanu și fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache Văcărescu au fost canonizați la 20 iunie 1992 prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, însă rana poporului român nu s-a închis nici după 300 de ani.
Legende despre moartea lui Constantin Brâncoveanu
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/21/moartea-lui-constantin-brancoveanu/