marți, 18
Învățătorul nostru
Și noul meu învățător îmi place, după această primă dimineață. Pe când intram în clasă, în vreme ce el se așezase deja la locul său, apărea din când în când în ușa clasei câte unul din școlarii săi de anul trecut, pentru a‑l saluta; apăreau, îl salutau și treceau:
— Bună ziua, domnule învățător.
— Bună ziua, domnule Perboni. Unii intrau, îi atingeau ușor mâna și fugeau. Se vedea că țineau la el și că ar fi vrut să se întoarcă la el.
El răspundea:
— Bună ziua – strângea mâinile ce i se întindeau; dar nu se uita la niciunul, la fiecare salut rămânea serios, cu cuta sa dreaptă pe frunte, întors spre fereastră, și privea acoperișul casei din față, și, în loc să se bucure de acele saluturi, părea că suferă. Apoi se uita la noi, pe rând, atent.
În timp ce dicta, coborî să se plimbe printre bănci și, văzând un băiat care avea toată fața plină de bășicuțe roșii, se opri din dictat, îi luă fața în mâini și îl privi; pe urmă îl întrebă ce avea și îi puse o mână pe frunte ca să vadă dacă era fierbinte.
În momentul acela, un băiat din spatele său se sui pe bancă și începu să se strâmbe. El se întoarse numaidecât; băiatul se așeză brusc la loc și rămase nemișcat, cu capul plecat, așteptând pedeapsa. Învățătorul îi puse o mână pe creștet și îi spuse:
— Să nu mai faci niciodată. Altceva nimic. Se întoarse la catedră și termină dictarea. După ce a terminat, ne privi o clipă în tăcere; apoi spuse foarte încet, cu vocea sa gravă, dar blândă:
— Ascultați. Vom petrece un an împreună. Să încercăm să‑l petrecem bine. Învățați și fiți cuminți. Eu nu am familie. Voi sunteți familia mea. Anul trecut o mai aveam încă pe mama: a murit. Am rămas singur. Nu vă mai am decât pe voi pe lume, nu mai am alt sentiment, alt gând, decât pentru voi. Voi sunteți ca și copiii mei. Eu vă iubesc, trebuie să mă iubiți și voi. Nu vreau să pedepsesc pe nimeni. Arătați‑mi că sunteți băieți cu suflet; clasa noastră va fi o familie, iar voi veți fi mângâierea mea și mândria mea. Nu vă cer să‑mi făgăduiți prin vorbe; sunt sigur că, în sufletul vostru, deja mi‑ați spus da. Și vă mulțumesc. Chiar atunci intră portarul să anunțe terminarea orelor. Am ieșit toți din bănci într‑o liniște deplină.
Băiatul care se suise pe bancă se apropie de învățător și îi spuse cu un ușor tremur în glas:
— Vă rog să mă iertați, domnule învățător.
Învățătorul îl sărută pe frunte și îi spuse:
— Du‑te, băiete.
