🌻 „Jurnal (1935–1944)” de Mihail Sebastian
Mihail Sebastian începe să-și scrie jurnalul în februarie 1935, la doi ani după scandalul produs de publicarea romanului De două mii de ani și a prefeței lui Nae Ionescu, care justifica antisemitismul. Tânărul scriitor, evreu într-o Românie aflată într-un climat politic și social tensionat, notează cu sinceritate tot ceea ce trăiește: dezamăgiri, bucurii, iubiri, prietenii și frici.
În anii 1935–1937, Sebastian se află în centrul vieții culturale bucureștene. Frecventează cenacluri, cafenele și întâlniri cu nume mari ale epocii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Camil Petrescu. Relațiile cu aceștia sunt ambivalente: între admirație și prietenie, dar și între distanță și dezamăgire. Când mulți dintre ei aderă la ideologia legionară, Sebastian se simte trădat și tot mai izolat. Jurnalul înregistrează cu luciditate această ruptură: prietenii devin dușmani ideologici, iar fascinația lui Eliade pentru Garda de Fier îl rănește profund.
Anii 1938–1940 marchează o schimbare dramatică. Antisemitismul se instituționalizează: legi restrictive, marginalizare, interdicția de a publica sau de a ocupa funcții. Sebastian trăiește umilința cotidiană, dar continuă să scrie. În acest timp, își finalizează și publică romane (Accidentul), dar mai ales piese de teatru (Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Ultima oră), care îi aduc un succes real, în ciuda interdicțiilor. Jurnalul surprinde contrastul între aplauzele publicului și statutul său de „exclus” din societate.
Între 1941 și 1944, viața sa este dominată de război și de persecuțiile împotriva evreilor. Sebastian notează zilnic frica deportării, zvonurile despre trenurile morții, bombardamentele și prăbușirea morală a unei țări care își ostracizează propriii cetățeni. În același timp, jurnalul nu este doar un document al suferinței, ci și al rezistenței: scriitorul își găsește refugiu în lectură, în muzică (pasiunea pentru concertele lui Bach și Mozart revine constant), în prieteniile care i-au rămas și în dragostea discretă pentru diferite femei.
După 23 august 1944, când România întoarce armele împotriva Germaniei, Sebastian notează cu speranță o nouă atmosferă. Revine în viața literară, este invitat la conferințe și proiecte culturale. Totuși, oboseala și amărăciunea rămân prezente. Ultimele însemnări, din decembrie 1944, vorbesc despre planuri de excursii la munte și despre o redescoperire a bucuriei. Dar destinul îl curmă absurd: în mai 1945, la doar 38 de ani, este lovit mortal de un camion pe o stradă din București.
Astfel, jurnalul devine un document unic al unei epoci tragice, dar și o mărturie intimă despre rezistența unui scriitor prin cultură, luciditate și demnitate.
Ideea principală:
Jurnalul lui Mihail Sebastian reflectă destinul unui intelectual evreu în România interbelică și în timpul războiului, prins între prietenii radicalizate politic, persecuțiile antisemite și lupta de a-și păstra demnitatea și libertatea interioară prin scris și cultură.
Prin însemnările sale, Sebastian arată că în fața urii, a intoleranței și a violenței istorice, omul poate supraviețui prin luciditate, prin rezistența morală și prin puterea culturii. Jurnalul este atât confesiunea intimă a unui scriitor, cât și o mărturie istorică de neprețuit despre fragilitatea și forța omului într-o epocă de intoleranță.
