🌻 Ghiocelul de Hans Christian Andersen
Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.
Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.
„- Vino la mine,” i-a zis floarea.
„- Nu pot,” i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.
„- Cand va veni vara?” a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.
„- Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?” isi spunea floarea. „Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii „buna dimineata”! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!”
Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.
„- Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.
„- Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”
Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.
„- Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”
Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.
„- Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”
„- O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”
Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.
Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei.
Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar, pana la urma, chinurile au luat sfarsit.
Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.
Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori… Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.
A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.
Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.
„- Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”
In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru. Aceasta este povestea ghiocelului.