🌻 Jertfa unei mame (poveste italiană)
A fost odată o văduvă şi toată bucuria ei era o fetiţă de cinci ani, durdulie, frumoasă şi pe deasupra şi ascultătoare. Dimineaţa stătea cuminte în grădină şi se juca cu păpuşa, îngânând tot felul de cântece născocite de ea. După-masă căuta să-i dea mamei ei câte un ajutor la ce era şi ea în stare. Maică-sa nu o pierdea din ochi şi în fiecare seară, până adormea fetiţa, ea îi cânta un cântec de leagăn. Aşa o obişnuise, de când era mică de tot. Şi cele două, mamă şi fiică, îşi duceau tihnit zilele şi nu aveau de ce să se plângă. Dar iată că într-o bună zi, pe când mama era obosită de grijile casei, fetiţa văzu trecând prin grădină un iepuraş alb, de o rară frumuseţe. Se duse să-l prindă, dar iepuraşul se furişă pe sub gard şi fugi mai departe. Fetiţa se luă după el, fără să-şi dea seama că ieşise pe poartă, în afara grădinii.
Şi iepuraşul se făcu nevăzut în pădure şi fetiţa se pomeni alergând orbeşte după el. Când să o strige biata maică-sa la masă, fetiţa dispăruse. O jale nemaipomenită o cuprinse pe biata femeie şi, cum nu avea de ales, se luă după urmele fetiţei în nădejdea de a o găsi. Şi dacă fetiţa se rătăcise, s-a rătăcit şi mama ei. Zdrobită de durere şi oboseală, se opri şi se aşeză pe trunchiul retezat al unui copac. Şi, stând acolo singură, i se păru că aude o voce:
– Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta?
– Vreau, cum să nu vreau, dar cine eşti tu?
– Eu sunt Ziua şi dacă-mi cânţi măcar un cântec din cele ce le cântă fetiţa ta în timpul zilei, îţi arăt pe unde a luat-o.
Numai de cântat n-avea poftă deznădăjduita mamă, dar de nevoie a îngânat şi ea ce-şi aducea aminte de la fetiţa ei.
– Ei bine, îi zise Ziua, a luat-o pe acolo, şi-i arătă încotro a luat-o fetiţa.
Dar a mers şi a mers biata femeie, până s-a înseratşi de fetiţă tot n-a dat.
Şi iar s-a aşezat pe o buturugă să se odihnească. Şi din nou un glas a întrebat-o:
– Vrei să ştii încotro a luat-o fetiţa ta?
– Cum să nu vreau? răspunse ea cu disperare.
– Cântă-mi atunci trei cântece din cele cu care o adormeai seara când era în leagăn. Eu sunt Seara şi-ţi voi spune încotro s-o iei mâine în zori.
Şi mama, printre lacrimi, i-a cântat trei cântece Serii şi a adormit cântând şi plângând, iar a doua zi a luat-o într-acolo unde îi arătase Seara.
Şi a ajuns în faţa unui râu secat şi n-a ştiut ce să facă, dar de îndată a auzit un glas:
– Dacă ţii neapărat să-ţi găseşti fetiţa, umple-mi albia cu lacrimile tale şi te voi trece de partea cealaltă, pe unde a luat-o ea.
Şi auzind acestea, de bucurie, de durere, mama plânse într-atât, încât n-a trecut mult timp şi s-a umplut albia râului.
Şi râul a trecut-o pe partea cealaltă. Şi acolo a dat de o stâncă. Şi stânca i-a vorbit:
– Dacă dragostea ta pentru fetiţă e mare, suflarea ta va fi atât de calda, încât să facă să răsară flori din piatră seacă.
Şi mama, disperată, suflă cu căldură asupra stâncii. Deodată văzu în faţa ei tufe întregi de grozame gălbioare, viorele ici şi colo, ghiocei si violete. De bucurie, stânca îi făcu semn pe unde s-o ia să-şi întâlnească fata. Şi femeia îi urmă sfatul.
Şi merse, şi merse, până în faţa unei colibe. Istovită, căzu la pământ. Când se dezmetici, în faţa ei apăru o bătrână, hâdă ca o vrăjitoare. O privi cu ochi răi şi încruntaţi.
– Cum de ai ajuns până aici? o întrebă ea.
– M-au îndrumat şi pe mine…Nu ştii cumva, mătuşă, mai spuse ea, unde ar putea fi fetiţa mea?
– Ba ştiu. Ce trebuie să fac ca să-mi spui, întrebă femeia cu disperare în glas şi în privire.
– Ai făcut destul ca să dovedeşti cât de mult o iubeşti pe această mititică. Şi mie mi-a fost dragă şi de aceea m-am prefăcut într-un iepuraş şi ţi-am răpit-o, dar n-am cunoscut atunci puterea ta de jertfă şi nici că vei fi în stare să înduri toate încercările ca să ţi-o recapeţi. Ia-o înapoi, e fata ta.
Şi zicând acestea, se făcu nevăzută şi ea şi coliba sa şi, în faţa mamei, năucită de atâtea şi atâtea spaime prin câte trecuse, apăru fetiţa ei durdulie şi frumoasă care-i sări de gât şi o întrebă senină, ca toţi copiii care nu vor să recunoască că au făcut o poznă:
– Mamă, mergem acasă?