🌻 Cetatea lui Bucur de Dumitru Almaș

                 La temelia începuturilor multor fapte mai de seamă, a multor clădiri mai mari, a multor sate ori oraşe mai frumoase stă o poveste. Aşa, de pildă, vreţi voi să ştiţi de ce cel mai mare oraş al Romaniei, capitala țării, se numeşte Bucureşti?
                Cică, demult, demult, pe vremea aceea tulbure cand năvăleau feluriţi oameni răi și prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviţei, prin pădurile şi poienile din acea parte a țării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumării. Avea de asemenea câini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urși, nici de vulturii cei mari care, mai ales primăvara, se repezeau din văzduh ca săgeata, şi înhaţau în gheare mieii cei tineri şi jucăuşi, şi le sfâşiau blăniţa moale cu clonţul lor ascuţit şi tare ca oţelul. Mai avea ciobanul Bucur şi vreo doisprezece măgari, pentru purtat poverile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de alergatuăa la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar la târla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la pregătit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi trebuia să fie zdraveni, pentru că nu numai de fiare trebuia să apere turma, ci şi de cete prădalnice de oameni răi care, cum am spus, mişunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi şi pline de primejdie.

              De multe ori tătarii au furat oi, berbeci, miei şi măgari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stânilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi câini, din cei mai credincioşi; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu laţul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.

             Se vede însă ca acei oameni ai jafului se înnădiseră la rele, pentru că, în iarna, au răpit şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasă fată! Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioara. Tot cu laţul au prins-o cănd, singură în stană, torcea lâna pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici.

            Aflând de asemenea răpire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere și de manie. A încălecat în graba mare şi, împreună cu încă doi fârtaţi, a galopat în urma tătarilor. Şi au galopat, au galopat, zile şi nopţi în şir. Nu i-au ajuns decât la o apă mare, numită, Nistru. Cum era iarna, apa îngheţase. Simţindu-se urmăriţi, tătarii s-au avântat să treacă râul cel mare pe gheaţă, ca pe pod. Dar se vede ca gheaţa nu era prea groasă că, iaca, a pârâit, s-a crăpat şi acei tătari, huştiuluc! în bulboana adâncă, aşa cum se aflau: cu cai şi cu prada cu tot. Unii au scăpat pentru că armăsarii lor ştiau să înoate; alţii s-au înecat.

           Anca ştia să înoate, iar părintele sau, Bucur, și fârtaţii lui au sărit s-o ajute a ieşi dintre sloiurile de gheaţă.

          Aşa s-au întors, toţi patru la stâna de pe malul Damboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare și au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheama chiar „Biserica lui Bucur”.

         Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iaca aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasă capitală a României.

Descarcă legenda în format Word de la atașamente