🌻 Povestea şoricelului Kiţi-Kiţ din biblioteca domnului Bliţ
de Monica Patriciu
A fost odată ca niciodată…Fireşte. Orice poveste trebuie să înceapă aşa. Fie că s-a petrecut demult, fie că e o poveste ceva mai nouă.
A fost odată un domn pe care îl chema Bliţ. N-aţi mai auzit numele ăsta? Tot ce se poate. E destul de rar, dar nu e greu de ţinut minte. Şi povestea spune că, pe cât de scurt îi era numele, pe atât de lungă era lista calităţilor sale. Domnul Bliţ era bun şi blând. Darnic şi milos. Prietenos şi vesel. Harnic şi săritor. Şi mai era înţelept şi răbdător. Dar cum nu vreau să vă plictisesc, am să vă spun că toţi cei care l-au cunoscut, au fost de aceeaşi părere: domunul Bliţ era un om minunat.
Şi mai spune povestea că bunul domn Bliţ fusese învătător. Ca tatăl, bunicul şi străbunicul lui. Respectat şi iubit de elevi, domnul Bliţ a moştenit de la toţi domnii Bliţ din familie o nesfârşită dragoste pentru copii şi pentru cărti. Dar cum el nu s-a însurat niciodată, Dumnezeu nu i-a dăruit nici copii, nici nepoţi. Însă ultimul domn Bliţ a avut parte din belşug de cărţi, de animale şi de flori.
Cum de s-au aciuiat pe lângă casa lui atătea necuvăntătoare? Normal. Animalele stiu să recunoască imediat oamenii buni şi se grăbesc sa-i ocolească pe cei răi. Cum, necum, fac întotdeauna alegerea corectă.
Aşa că domnul Bliţ a avut tot felul de animale: cocoşi, găini, curcani , iepuri şi raţe. Dar şi un măgăruş şi o capră. Şi toată viaţa i-au stat alături, aşa ca o umbră, câţiva motani. Veniţi unul după altul, de cine ştie unde, motanii domnului Bliţ n-au semănat deloc unul cu celălalt. Nici la culoare, nici la înfăţişare, nici la fel de a fi. Unul a fost leneş, altul hoţ, iar altul aproape că a reuşit să vorbească. Domnul Bliţ i-a îngrijit atent, i-a iubit pe fiecare în parte , i-a alintat şi s-a bucurat de calităţile fiecăruia. Cât despre defecte, îngăduitorul domn Bliţ s-a străduit să le treacă cu vederea. Şi toţi motanii domnului Bliţ, în general motani obişnuiţi, nu de rasă, au purtat nişte nume ciudate .
Sigur, n-am uitat. Ştiu că aşteptaţi povestea unui şoricel, nu o poveste cu motani. Ajung eu şi la Kiţi-Kiţ deşi recunosc, mă cam tem de şoareci.
Se mai spune că domnul Bliţ a locuit toată viaţa într-o căsuţă verde. De fapt, la început căsuta fusese albă, dar an de an iedera o îmbrăţişase tot mai strâns, încât căsuţa se înverzise. Şi în faţa căsţei era o grădină în care florile se deschideau rând pe rând, de primăvara devreme până toamna târziu. Şi erau flori de toate culorile. Una mai frumoasă decât cealaltă. Una mai parfumată decât cealaltă. Domnul Bliţ le săpa, le uda şi le curăţa cu multă dragoste. Şi cât dura vremea bună, nu stătea o clipă locului.
Apoi, când se apropia iarna şi gradina intra în vacanţa mare, cu domnul Bliţ se petrecea ceva ciudat. Omul harnic şi neobosit devenea de nerecunoscut. Zile în şir trândăvea ca un leneş veritabil.
Înainte de a ajunge la povestea lui Kiţi-Kiţ, am să vă rog să mă însoţiţi în biblioteca domnului Bliţ. O încăpere pe gustul oricărui om care iubeşte cărţile. O bibliotecă pe cinste. O bibliotecă adevărată. Fiindcă erau adunate acolo, nu doar cărţile domnului Bliţ, dar şi volumele moştenite de la străbunicul, de la bunicul şi de la tatăl lui. Aşa se face, că în rafturile care acopereau toţi pereţii camerei, de la duşumea până la tavan se înghesuiau o mulţime de cărţi: groase şi subţiri, cu poze sau fără poze, elegante sau obişnuite. Cărţi pe care domnul Bliţ le citea sau le recitea, mai ales iarna. Acum, după ce v-am făcut cunoştintă cu bunul domn Bliţ şi cu nemaipomenita lui bibliotecă burduşită de cărti, n-ar fi rău să vi-l prezint pe motanul Popescu. Al şaptelea dintre motanii domnului Bliţ.
La prima vedere, Popescu părea a fi un motan obişnuit, un motan ca toţi motanii . Fiindcă era leneş, jucăuş şi mâncăcios. Şi totuşi Popescu se deosebea de ceilalţi. Era mai răsfăţat decât majoritatea motanilor. Dar asta pentru că Popescu avea un talent deosebit: reusea să stea de vorbă cu stăpânul lui ca nici un alt motan. Adeseori Popescu scotea nişte miorlăituri pe care domnul Bliţ le întelegea uşor şi le traducea imediat în limba oamenilor. Motanul mieuna într-un anume fel când îi era foame şi în cu totul şi cu totul alt fel când dorea să fie mângâiat. Mândru de motanul lui, mai deştept ca mulţi alţi motani, domnul Bliţ nu-i refuza nimic. Ba chiar se grăbea să-i îndeplinească orice dorintă, fără să-i ceară nimic în schimb.
Într-o zi, copleşit de bunătatea stăpânului său, Popescu s-a gândit să facă şi el ceva pentru domnul Bliţ. Ceva deosebit. Să-i facă un dar sau o surpriză. Sau un dar şi o surpriză în acelaşi timp.
Cum însă era iarnă şi afară era foarte frig, motanului nu i-a prea fost uşor să se descurce. Totuşi nu s-a dat bătut cu una , cu două. S-a gândit motanul cât s-a gândit, apoi s-a răzgândit cât s-a răzgândit şi, după ce a chibzuit îndelung, cu chiu, cu vai şi-a făcut un plan. Dar se stie ca e mult mai uşor să te gândeşti la un plan, decât să-l duci la bun sfârşit.
Cum însa Popescu era un motan încăpăţânat, nu s-a lăsat până n-a găsit exact ce căuta. Şi aşa se face că, îngheţat bocnă, dar cu sufletul încălzit de bucurie şi de mulţumire, motanul a adus în casă, mai exact în bibliotecă, o mogăldeaţă gri.
Sper că sunteţi atenţi pentru că în poveste intră , în fine şi şoricelul Kiţi-Kiţ.
Trebuie să vă mai spun că până să ajungă, fără voia lui, în biblioteca domnului Bliţ, Kiţi-Kiţ fusese un şoricel de grădină obişnuit. Un şoricel mititel, vesel şi ghiduş. Cam curios şi cam neascultător, Kiţi-Kiţ era tare neastâmpărat. Nu stătea o clipă locului. Cel mai mult şi cel mai mult îi plăcea să alerge. Să fugă de colo până colo, cat îl ţineau lăbuţele. Şi alerga atât de repede încât nimeni nu reuşea să-l ajungă.
Şi atunci cum de motanul Popescu a pus laba pe el ? În ziua aceea Kiţi-Kiţ a avut ghinion. Ştiind că în timpul iernii motanul stătea mai mult în casă, la căldură, Kiţi-Kiţ s-a crezut singur-singurel. Şi a alergat prin toată grădina fără nici o grijă. Şi tocmai când se simţea în al nouălea cer, a nimerit exact în ghiarele ascuţite şi nemiloase ale motanului. Într-o clipă Kiţi-Kiţ şi-a adus aminte de sfaturile mamei şi ale bunicii, dar era prea târziu. Se găsea deja în biblioteca domnului Bliţ.
La drept vorbind, nici bucuria motanului Popescu n-a durat prea mult. Şi asta din cauză că la vederea şoricelului, domnul Bliţ nu s-a comportat aşa cum crezuse motanul. A avut o reacţie neaşteptată.
N-a înţeles nici că primise un dar, nici că i se făcuse o surpriză plăcută. Domnul Bliţ s-a speriat teribil. Faţa i s-a înroşit brusc şi a început să ţipe. De unde să bănuiască bietul Popescu că stăpânul lui, pe care îl crezuse tare curajos, chiar viteaz, fiindcă nu se temea nici de câini, nici de întuneric, ei bine stăpânul lui tremura de frică ori de câte ori vedea un şoarece?! Şi cum să-i treacă motanului prin minte că era vorba de o frică veche, aproape la fel de veche ca şi domnul Bliţ?
Şi-n vreme ce domnul Bliţ ţipa, iar motanul, uluit de cele întamplate, se străduia să înteleagă care era motivul spaimei stăpânului său, şoricelul Kiţi-Kiţ a reuşit să-şi facă puţin curaj şi să caute disperat o ascunzătoare.
Mare necaz. Când a văzut că şoricelul s-a pitit după nişte cărţi, domnul Bliţ a sărit ca un tânăr sprinten din fotoliul lui şi miscarea a fost atât de bruscă, încât ochelarii i-au sărit de pe nas, au căzut pe podea şi s-au făcut praf. Şi pe lângă cioburile acelea răspândite prin toată biblioteca, au mai fost şi altele. Încercând să ajungă cât mai repede la ascunzătoarea în care tremura îngrozit Kiţi-Kiţ, din neatenţie , dar şi din grabă, domnul Bliţ s-a împiedicat de o masuţă. Şi vasul preţios de pe măsuţă, un vas vechi, moştenire de familie, a avut exact aceeaşi soartă ca şi ochelarii. S-a spart cu un zgomot asurzitor. Motanul a asistat la tot dezastrul ca o statuie. Uimit, a privit totul cu mare atenţie şi cu nedumerire. Vedea ce vedea , dar nu-i venea să-şi creadă ochilor. Tot ce se întampla în bibliotecă era de neînţeles. Peste tot erau numai cioburi. Domnul Bliţ era de nerecunoscut. Şi în aer mirosea a pedeapsă. Şi-ncă ce pedeapsă! Una pe măsura faptelor petrecute. Şi atunci, fără să stea prea mult pe gânduri, motanul a hotărat să-şi ia tălpăşiţa. Zis şi făcut. Şi Popescu dus a fost. Însă a plecat amărât pentru că tocmai descoperise că şi oamenii buni şi înţelepţi ca domnul Bliţ, pot fi uneori proşti şi nerecunoscători.
Şi plecând în mare grabă, înainte de a se lămuri lucrurile, motanul Popescu a greşit foarte tare. Probabil nu aflase ca oamenii obişnuiesc să spună: “Graba strică treaba”. Şi au mare dreptate. Aşa se face că Popescu n-a aflat niciodată că ar fi trebuit să ramana la domnul Bliţ . Fiindcă supărarea stăpânului n-a durat prea mult. A fost ca o ploaie de vară. Stăpânul lui l-a iertat repede şi apoi l-a aşteptat zile în şir. Şi mai mult. Bunul domn Bliţ l-a visat adesea. Ba chiar a înrămat una din pozele motanului şi a pus tabloul la vedere în bibliotecă.
Şi zilele au trecut una după alta, pentru că altceva nu prea ştiu ele să facă. Se duc grăbite şi se tot duc. Iar de întors, nu se mai întorc niciodată. Vin mereu altele şi altele.
Povestea spune că n-a trecut prea multă vreme şi viata lui Kiţi-Kiţ s-a schimbat. Neştiutorul şoricel de grădină a devenit, destul de repede, un adevărat şoarece de bibliotecă care, în primul şi în primul rând, a înţeles că un adevărat şoarece de bibliotecă nu distruge niciodată cărţile. Dar niciodată. Pur şi simplu nu se atinge de ele. Nu ronţăie nici măcar o pagină, oricât i-ar fi de poftă. La drept vorbind, de când stătea în biblioteca lui Kiţi-Kiţ nu-i mai era foame. Domnul Bliţ avea grijă sa-i dea mâncare pe săturate. Şi-ncă ce mâncare! Kiţi-Kiţ nici nu bănuise că există aşa bunătăţi . De exemplu, acolo în biblioteca domnului Bliţ, şoricelul a mâncat , pentru prima oară în viaţă caşcaval. Şi când a descoperit cât de moale, de parfumat şi de gustos era caşcavalul, Kiţi-Kiţ s-a hotărât să nu mai părăsească niciodată biblioteca. Era un loc minunat unde, pe lângă mancare, mai avea parte de căldură, de linişte şi chiar de dragoste. Vesel şi mulţumit, Kiţi-Kiţ nu prea ieşea din ascunzătoarea lui. Şi nici nu prea chiţăia pentru că nu voia nici în ruptul capului, să-l supere pe minunatul domn Bliţ.
Abia în ziua în care domnul Bliţ l-a chemat să vină mai aproape, Kiţi-Kiţ şi-a făcut curaj şi a părăsit timid ascunzătoarea. Cum s-ar putea explica atitudinea domnului Bliţ? Simplu. Trecuse ceva vreme de la plecarea lui Popescu şi teama de singurătate crescuse mai mare decât frica de un biet şoricel. Atât de cuminte şi de respectuos! Şi-ar mai fi o explicaţie. Domnul Bliţ ştia o mulţime de poveşti şi le spunea ca nimeni altul. Mai rar un om care să povestească atât de frumos. Dar domnul Bliţ, ca orice povestitor adevărat, avea mare nevoie de cineva care să-l asculte. Şi cum alta fiintă nu era prin preajmă, avea nevoie de şoricel. Aşa a aflat Kiţi-Kiţ o mulţime de poveşti. Domnul Bliţ povestea, iar el stătea cuminte şi atent. Şi se bucura de fiecare poveste. E adevărat că fiind destul de micuţ, uneori i se făcea somn şi aţipea. Dar nu era vina lui pentru că şi poveştile cele mai interesante pot fi, pe alocuri , plictisitoare. Sigur, Kiţi-Kiţ nu pierdea decat nişte bucăţele de poveste. În general, neimportante. În rest asculta cu urechile ciulite, bucurându-se sau întristându-se, după cum era povestea.
Şi, din mulţimea de poveşti spuse de domnul Bliţ, lui Kiţi-Kiţ îi plăceau cel mai mult şi mai mult poveştile cu zâne şi cu îngeraşi. Dar şi poveştile despre prietenie. Nu-i de mirare, pentru că exact aceleaşi poveşti erau şi preferatele domnului Bliţ. Aşa că ori de câte ori le povestea, Bliţ se emoţiona, ba uneori chiar lăcrima. Iar Kiţi-Kiţ se molipsea de acea emoţie caldă, aşa cum ne molipsim unii de la altii de gripă. Sau de căscat. Şi credeţi sau nu, uneori şoricelul vedea prin preajma, fie o zână diafană care îi zâmbea , fie un îngeraş care îi făcea cu ochiul.
Dar cum totul se schimba în lumea asta, cum mâine devine azi, şi apoi se transformă repede-repede în ieri, de îndată ce zilele au crescut şi nopţile s-au micşorat, poveştile domnului Bliţ s-au scurtat şi ele. Venise primavara şi domnul Bliţ stătea tot mai mult în gradină.
Şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, în acea primavară în biblioteca domnului Bliţ şi-a făcut apariţia Herodot. Motanul cu numărul 8. Mai degrabă un motănel decât un motan, Herodot a fost, la început , destul de speriat. Tresărea la orice zgomot şi prefera să se cuibarească în braţele stăpânului. Deşi mai avea încă ochi de lapte, ca orice pisică abia ivită pe lume, Herodot a descoperit foarte repede ascunzătoarea şoricelului şi s-a aşezat la pândă. Supărat, chiar foarte supărat, Kiţi-Kiţ s-a ascuns cât a putut de bine şi n-ar mai fi ieşit niciodată din ascunzătoarea lui, dacă nu l-ar fi chinuit foamea. Aşa a înţeles şoricelul că supărarea şi spaima se tot domolesc, în vreme ce foamea creşte şi tot creşte. Ca un bulgăre de zăpadă care se tot rostogoleşte şi se măreşte.
Într-o seară, mai de voie, mai de nevoie, şoricelul şi-a făcut curaj şi a ieşit din ascunzătoare.Trebuia să ronţăie ceva, orice, fiindcă îi era tare foame. De fapt, abia a apucat să iasă. Herodot era acolo, lângă ascunzătoare. Cei doi s-au privit o clipă ochi în ochi. Herodot simţindu-se pentru prima oară în viaţa lui, mare şi puternic, n-a stat pe gânduri şi a pornit la atac. Gheruţele lui ascuţite s-au înfipt în blăniţa lui Kiţi-Kiţ care a rămas ca un future dintr-un insectar. Moment în care învingătorul a miorlăit victorios. Şi tocmai acel miorlăit a fost norocul învinsului. Cum domnul Bliţ era prin apropiere, şi cum el înţelegea bine limba motanilor, şi-a dat seama imediat ce se petrecea în biblioteca lui şi s-a grăbit să-şi salveze şoarecele. Şi în ziua aceea, şoricelul Kiţi-Kiţ a înteles că poveştile erau adevărate. S-a convins că prietenul la nevoie se cunoaşte. Un lucru foarte important pe care nu l-a uitat niciodată.
Dupa ce l-a salvat pe Kiţi-Kiţ, domnul Bliţ i-a explicat motănelului, cu multă dragoste şi cu o nesfârşită rabdare , că şoricelul Kiţi-Kiţ nu era un şoarece obişnuit. Părea la fel ca ceilalţi, dar, de fapt, era diferit. Era şoarece de bibliotecă. Şi aşa cum nu există cer fără stele sau lac fără broaşte, în orice bibliotecă serioasă există cel puţin un şoarece. Aşa că Herodot trebuia să se obisnuiască cu Kiţi-Kiţ şi să nu-i facă nici un rău. Sigur, nimeni, nici chiar domnul Bliţ, nu-i putea cere lui Herodot să se imprietenească cu şoricelul, dar domnul Bliţ a putut să-l roage să-l trateze pe Kiţi-Kiţ cu indiferenţă. Din ascunzătoarea lui Kiţi-Kiţ auzea cuvintele domnului Bliţ, dar nu reuşea să se bucure. Tremura din toate încheieturile sau, aşa cum se spune, tremura ca varga. Dinţişorii îi clănţăneau şi inima îi bătea nebuneşte. Fiind de ceva vreme soarece de bibliotecă, uitase cum e să traieşti cu spaima în suflet. Şi nu-i făcea plăcere sa-şi aducă aminte.
După un timp, când frica s-a mai risipit, Kiţi-Kiţ i-a mulţumit în gând domnului Bliţ pentru că îl scosese din ghiarele fiarei. Pe când era doar un şoarece obişnuit, Kiţi-Kiţ nu obişnuia să spună: “mulţumesc”. Nu-i plăcea cuvântul. Şi nici nu i se părea necesar să-l folosească. Îl credea un cuvânt obişnuit. Un cuvânt ca toate celelalte. De la domnul Bliţ, şoricelul a înţeles că se înşelase. “Mulţumesc” era un cuvânt magic. Sau vrăjit. E suficient să-l spui şi imediat se întâmplă ceva bun. De aceea Kiţi-Kiţ hotărâse să-l folosească foarte des.
În vremea asta, nu departe, Herodot torcea liniştit în braţele stăpânului. Mândru de el însuşi, motănelul regreta din tot sufletul că nici unul din frăţiorii lui nu fusese prin preajmă. Ca să vadă şi ei, cât era el de curajos. Cum îl atacase pe şoricel ca un motan adevărat. Şi să-şi dea seama cât era el de norocos, fiindcă rar poţi să ai parte de un stăpân ca domnul Bliţ.E adevărat că Herodot era tare norocos. Dar în acelaşi timp era prea curios, cam prostuţ şi tare neascultător. Ce-a păţit Herodot din cauza asta? A intrat într-o mare încurcătură. Atât de mare încât, dacă n-ar fi fost într-adevăr norocos, n-ar fi reuşit să scape. Dar să nu ne grăbim. Povestea încă nu s-a terminat.
Se desprimăvărase şi viaţa celor trei, Bliţ, Herodot şi Kiţi-Kiţ mergea înainte. Fiecare cu grijile şi bucuriile lui, fiecare cu treburile lui. Bliţ işi îngrijea grădina şi era tot mai ocupat. Herodot pândea vrabiuţe şi pentru că nu reuşea sa le prinda, se mulţumea să vâneze muşte. Iar Kiţi-Kiţ când nu dormea, alerga prin bibliotecă şi când nu alerga, dormea. Şi adesea şoricelul se visa în grădină. Şi cu fiecare zi care trecea lui Kiţi-Kiţ îi era tot mai dor de familia lui, de flori sau de vânt. Dar când ai ajuns şoarece de bibliotecă, nu mai poţi fi un şoarece oarecare. Pur şi simplu nu se mai poate. În plus, grădina era destul de aproape. Aşa că şoricelul se mulţumea să sară pe pervazul ferestrei şi să privească afară. De acolo putea simţi şi mirosul florilor, şi adierea vântului.
Într-o dimineaţă , care numai bună nu s-a dovedit a fi, cei trei s-au deşteptat, ca de obicei, în zori. Abia răsărise soarele. Domnul Bliţ s-a spălat, a mâncat în fugă şi s-a apucat de treabă. Kiţi-Kiţ a rontăit pe îndelete porţia de caşcaval şi, simţindu-se în mare formă, s-a hotărât să-şi îmbunătăţească recordul la fugă.Trebuia să profite de faptul că în timpul zilei toată biblioteca era doar a lui. Numai Herodot nu era în apele lui. Pur şi simplu nu-şi găsea locul. Nu-i era nici foame, nici sete. Şi oricum se săturase de lapte şi iar lapte. De mângaieri şi iar mângaieri. De bine şi foarte bine.Motănelul s-a spălat cât s-a spălat, s-a întins cât s-a întins, a căscat cât a căscat, dar n-avea chef de nimic. Şi atunci Herodot a descoperit ce înseamna să te plictisesti. Nu te doare nimic, dar nu vrei să te mişti. Nu eşti obosit, dar te simti lipsit de vlagă, nu eşti vesel, dar nici trist n-ai de ce să fii. Te plictiseşti, pur şi simplu. Nu-ţi place nimic, nu aştepţi nimic… O vrăbiuţă obraznică şi guralivă i-a tot dat târcoale, dar Herodot era sătul de fiţele vrăbiilor . Şi mai ales de ciripeala lor enervantă!
Era plictisit şi n-avea chef de nimic. Nici măcar să-i răspunda stăpanului. A auzit că domnul Bliţ l-a chemat , dar s-a prefăcut că era cufundat în somn. Curios lucru. Poate oare să-ţi mai fie somn când ai sforăit toată noaptea ? Cum, necum, Herodot şi-a dat seama că doar ceva anume ar fi putut să-l vindece de plictis. Acel ceva era periculos , dar Herodot n-a stat mult pe gânduri. Înviorat brusc, motănelul s-a furişat până la gard, dintr-o săritură a fost sus şi, apoi , dintr-o altă săritură, s-a trezit în mijlocul drumului. Curios, a vrut să privească de jur împrejur, dar n-a mai apucat.
O arătare zgomotoasă s-a apropiat de el repede-repede . Îngrozit, Herodot a reuşit să se ferească din drumul monstrului imens care scotea un sunet puternic. Tuuu-tu, tuuu-tu ! Tit-tit,tit-tit ! Speriat de zgomotul nemaiauzit , motănelul s-a lipit de gard. Noroc că uriaşul cel urât mirositor nu i-a dat atentie. Parcă nici nu l-a observat. A trecut grăbit şi dus a fost. Prăfuit , Herodot a privit în urma monstrului până ce nu l-a mai văzut. Ce animal ciudat şi urât, şi-a spus motănelul încercând să-şi revină în simţiri.
După întâlnirea cu arătarea cea fioroasă , Herodot ar fi putut să se întoarcă acasă sau să-şi continuie drumul. Motănelul a hotărât să meargă mai departe. Şi atunci, într-o curte vecină a zărit-o pe ea. La doar câţiva paşi , se afla cea mai frumoasă pisică din lume. Fără nici o exagerare. Adevărul e ca era foarte frumoasă. Albă, pufoasă şi dulce ca o porţie serioasă de frişcă, pisica din vecini avea nişte ochi atât de albaştri şi nişte gene atât de lungi şi de unduitoare, încât Herodot a încremenit. Şi când a auzit-o mieunând, motănelul n-a mai putut să facă nici măcar un pas. Sau o jumătate de pas. A rămas nemişcat, cu gura căscată. Şi în plus, şi ochii mari ai motanului erau deschişi la maximum. Inima îi bătea repede, tot mai repede . La rândul ei, pisica îl privea tot mai curioasă. Herodot s-a simţit din nou în încurcătură. Vrăjită, inima îi spunea să se oprească şi să facă cunoştinţă cu frumoasa cu blăniţa albă ca zăpada, iar mintea, destul de indiferentă la farmecul vecinei, îl îndemna să-şi continue călătoria. De unde să ştie motănelul că ar fi trebuit să-şi asculte inima ? Când nici oamenii , cât ar fi ei de întelepţi uita adesea ca au inimă. Sau n-o ascultă. Herodot a făcut ce i-a spus mintea, şi a continuat să se îndrepte spre dezastru.
Ameţit de tot ce-i fusese dat să trăiască într-un timp foarte scurt, Herodot a mers mai departe. A mai făcut câţiva paşi, nu prea mulţi, când nenorocirea a căzut peste el ca un fulger. Cativa câini gălăgioşi şi flămânzi l-au înconjurat într-o clipă. Dulăii, unul mai supărat decât celălalt, lătrau cât îi tinea gura şi erau hotărâţi să-l atace. Şi mai mult, să-l facă bucăti-bucăţele .Motanul a înteles că nu mai avea scăpare. Că norocul plecase de lângă el. Că n-avea cine să-l ajute. Că era singurel în faţa unui duşman de temut. Iar, apoi, când cel mai fioros dîntre câini s-a repezit spre el şi şi-a înfipt colţii în urechea lui stângă, Herodot şi-a dat ochii peste cap, a leşinat de durere şi s-a întins pe jos ca o cârpă.
Şi totuşi povestea motănelului Herodot are alt sfârşit, pe care nici nu-l bănuiţi. Motănelul şi-a revenit destul de greu. După o vreme, Herodot a deschis ochii. Şi-a amintit imediat tot ce se întâmplase.Totul, în cele mai mici amănunte. Urechea stângă îi zvâcnea de durere. N-a îndrăznit să se mişte, dar a privit foarte atent de jur împrejurul lui. Peste tot erau cărti. O mulţime de cărţi. De parcă s-ar fi aflat în biblioteca domnului Bliţ….Apoi a auzit un chiţăit binecunoscut. Semn că nu se înşelase. Era chiar în biblioteca domnului Bliţ. Cum ajunsese acolo? Grea întrebare. Herodot n-a reuşit să răspundă. A răsuflat uşurat, fericit că se petrecuse o minune. Şi-ncă ce minune! Care nu s-ar fi întâmplat dacă şoricelul Kiţi-Kiţ n-ar fi învăţat de la domnul Bliţ ceva foarte important .Şi anume că prietenul la nevoie se cunoaşte.
Sigur, Herodot nu era prietenul lui Kiţi-Kiţ, dar şoricelul ştia că domnul Bliţ îşi iubea motanul. Şi atunci şoricelul n-a putut să rămână indiferent. Exact în momentul în care Herodot a plecat de acasă , Kiţi-Kiţ stătea pe pervazul ferestrei bibliotecii şi se odihnea. L-a zărit pe Herodot sărind pe gard, şi apoi, de pe gard, în stradă . Şi a înţeles imediat că motănelului putea să i se întâmple ceva rău. Domnul Bliţ îi povestise adesea despre numeroasele pericole de dincolo de gard. Înţelegând că plecarea lui Herodot nu era de bun augur, Kiţi-Kiţ n-a irosit nici o clipă. N-a stat deloc pe gânduri . A tâşnit din casă ca o săgeată şi a alergat bezmetic prin toată grădina în căutarea domnului Bliţ. Noroc că şoricelul se antrena zilnic şi alerga foarte foarte repede.
Văzând că micuţul Kiţi-Kiţ părăsise biblioteca şi că-l privea atât de speriat, domnul Bliţ şi-a dat seama imediat că se întamplase ceva deosebit. S-a uitat atent în ochii mari şi expresivi ai şoricelului şi a înţeles ca situaţia era gravă. A privit cu atenţie în jur şi a observat că Herodot dispăruse. L-a strigat de câteva ori, dar n-a primit nici un răspuns. Dacă Herodot nu era în grădină, domnul Bliţ s-a grăbit să-l caute pe stradă. N-a făcut prea multi paşi . A auzit un cor de lătrături puternice şi a zărit haita de câini fioroşi care se pregătea de atacul final. Unul din dulăii cei flămânzi tocmai îşi înfipsese colţii în urechea lui Herodot. Şi atunci domnul Bliţ a pornit să alerge, iar strigătele lui au fost atât de puternice, încat câinii au fost nevoiţi să bată în retragere. Şi-au lăsat prada în mijlocul drumului şi s-au făcut nevăzuţi. Domnul Bliţ l-a luat pe micul Herodot în braţe şi l-a dus acasă. Câteva zile, până când i s-a vindecat urechea , Herodot a fost foarte cuminte. Şi foarte alintat. Deşi era cald afară, motănelul a stat câteva zile în bibliotecă şi, cu toate că e greu de crezut , chiar s-a împrietenit cu Kiţi–Kiţ. Dar ăsta e un secret care trebuie să rămână secret şi pe care, în afară de cei doi, îl ştie doar domnul Bliţ.
Acum că povestea asta s-a sfârşit, vreau să vă rog să nu uitaţi ceva foarte important. Şi anume că prietenul la nevoie se cunoaşte.Dacă înţeleptul domn Bliţ n-ar fi ştiut lucrul ăsta, şi dacă isteţul Kiţi-Kiţ nu l-ar fi învăţat de la domnul Bliţ, povestea asta ar fi fost tare tristă.
Şi…am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea. Şi…am încălecat pe-o alună şi v-am spus…o poveste adevărată.