🌻 Țara adevărului și Împăratul minciună
Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.
Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului Adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.
Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă…
Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de muncă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.
Către miezul nopţii, în înaltul cerului le-a apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor, uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina, şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.
Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:
– Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?
– Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează Minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!
De pomană au stăruit cei dintâi căci, deopotrivă, copii şi oameni mari, se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, Măria Sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!
Azi aşa, mâine aşa, Minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi… gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.
De la a preţui Minciuna şi până la urî Adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?
Anii au trecut şi ţara a sărăcit pentru că, acolo unde este stăpână Minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata Țară a Minciunii”.
Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de Adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:
– Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar, doar voi putea să vin de hac nelegiuirii…
– Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, Măria Sa apără din răsputeri Minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea Adevărului.
– Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.
– Aşa să fie, copilul meu! Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.
A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.
Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.
– Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?
– Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi Minciuna.
– Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?
– La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi Minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat Minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de Minciună vom fi salvaţi.
– Îţi mulţumesc, uncheşule, am să fac precum m-ai învăţat.
Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului, iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.
Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:
– Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?
– Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am cunoaște cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.
Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.
– Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?
– Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.
Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii Măriei Sale.
– N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.
– Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:
– Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!
Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui Vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci, şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.
Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.
– Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?
– Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!
– Spune-mi numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.
– Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!
– Măria Sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?
– Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că Vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai Adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească Minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul Minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie, cât şi prin vicleşug.
Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului.
Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.
– Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga, singura care te va duce la omul pe care îl cauți.
– Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.
Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.
– Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.
– Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?
– Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit Minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.
– Ehei, am auzit cu mulți ani în urmă despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa Măriei Sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă Adevărul sau Minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată Adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.
– O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!
Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:
– Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.
Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!”
– Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!
Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.
– Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?
– Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!
Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.
Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.
– Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă Măriei Sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.
– Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui Vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.
Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.
– Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?
– Întocmai, Măria Ta. O cotigă cu vârf.
– Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei… patru parale?
– Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, Înălţimea Ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.
– Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.
– Iată prima întrebare: ştiind că Măria Ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?
– Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?
– Aşa gândeam şi eu. Dar dacă Măria Ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?
– Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!
Victoraş se bucura pe tăcute.
– Luminăţia Ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?
– Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.
– Vei rămâne singur de tot, Măria Ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit, iar Adevărul a revenit acolo unde îi este locul, din moși, strămoși.
Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu Adevărul.
La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii l-au așezat pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea Adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare, așa cum fusese până să se abată ciuma Minciunii asupra ei.
Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre Adevăr şi Minciună, tot Adevărul biruie până la urmă.
Din volumul ”Basme”, Ed. Zorio, Premiul pentru ”Cartea anului” 2013, Filiala pentru Copii și Tineret – Uniunea Scriitorilor din România
Grafică de Anca Smărăndache