🌻 Ţupa-Ţup de Irimie Străuţ

         ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară...Trecând printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare:
        — Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş...
Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă...
       Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i umbrelă: „Pe mine mă cheamă Ţupa–Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"...
      Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită...
      ─ Unde să mă duc, încotro s-o apuc? îşi spuse Ţupa–Ţup, ştiind că cel ce a lătrat e un dulău, care

dacă-l va prinde îl va muşca foarte rău...
Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce lătratul nu-l mai auzi.
Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan, nu-l mai află. Văzînd aceasta,              Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el.
O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluză albă, îl văzu:
     — Ţupa – ţup , de ce eşti trist?
     — Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită...Am avut un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am pierdut, fugind de un dulău mare şi rău.
    — Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-l cauţi, uite, chiar acum...
Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa fagului, întrebându-le:
    — Toc-toc-toc! Gâzelor, n-aţi găsit un toc?...

    Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se ascundă.
    Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns frumos...Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi caută tocul pierdut de iepuraş, întrebând, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum...
     După plecarea ciocănitoarei se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe, vânturând lumea fără rost, parcă prins de streche...Avea o puşcă pe care-o purta cu atâta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă...Deodată îşi văzu vărul...
     — Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile?
    — Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău.
   — Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta !
Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-l întinse.
   — Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală...
   — Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind Pământul, şi fără tocul tău n-o să mă-n-torc, pe cuvântul meu.Şi aceasta spunând, vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzîndu-se curând în zare.

    Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-l mai află.
Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită.
    — De ce eşti înnegurat, codiţă alburie?
    — Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie?! Căci mi-am pierdut tocul...
    — Tocul de la pantof? Ăsta ţi-i focul? Nu-i bai! Cât ai zice toc, îţi bat altu-n loc...
    — Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele...Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el...
    — Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru a-l căuta...
    Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncată. Dar oricât umblă, nici căpriorul tocul nu-l află.
    Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi sări cu gura:
    — Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă.
    — Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis...
    — Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ?

    Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne :
    — De un toc vorbiţi? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată, noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ?
    — L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros...
    — Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri.
Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pe acolo un bursuc năuc, îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el:
    — Ce eşti aşa morocănos ?
    — Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc..
    — Un toc spui că e?...Poate-un toc de bătaie...Stai c-ai să primeşti unul să mă pomeneşti!
Şi se repezi la Ţupa-ţup.
Dar nu ajunse a-l lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era.
    — Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios? Nu-ţi este ruşine să-l repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine?
    Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui.
    — Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat?
    — Nu! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia cu tocul.
Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă să-l liniştească, arătîndu-i ramele de lemn, groase pe care le cărase.
   — Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-l dau ţie...
   — Mulţumesc, dar nu pot primi; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge la şcoală...
   — Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire...Dar să n-o lungim! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma...
   — Vrei să-l căutăm împreună? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău...
   — Să plecăm atunci...
Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând:
   — Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi?
Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase.
   — Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-l găsiţi! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş...
  — L-ai aflat ? Să-l văd! spuse iepuraşul...Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de fereastră, ori chiar un toc...de bătaie...
Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul:
  — Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-frumuşel, că nu se mai află altul ca el...
  — Într-adevăr, el e, spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...