Un bob de grâu de Victor Eftimiu lecturi suplimentare - Exerciții de vorbire

                                            🤠 Un bob de grâu de Victor Eftimiu

                                                  (din cartea „Omul lui Dumnezeu”)

        A fost odată în Persia un tânăr șah, pe care toate grijile și bucuriile cârmuirii nu-l desfătau îndeajuns, el visa petreceri si îndeletniciri noi. Îi era urât. În zadar spunea bătrânul lui vizir că are multe de împlinit în împărăția sa, că viața omului e prea scurtă pentru toate câte sunt de făcut chiar într-o colibă de pustnic necum în culmea unei țări atât de întinse.

       Tânărul șah era întotdeauna grăbit repede se sătura de orice sărbătoare, tăia și spânzura fără să se gândească mult, răsplătea din belșug pe orice străin pribeag care-l aducea un cântec nou, sticle colorate și mătăsuri necunoscute.

       - Nu te grăbi, Măria Ta, nu te prea grăbi! îi spunea înțeleptu-i sfetnic.

       Iată că într-o zi pică la curte un omuleț ciudat, care cunoștea toate limbile pământului și, când vorbea, îi scăpărau scântei din ochi, din dinți și unghiile ascuțite.

       El se leagă să născocească o petrecere pentru voievod, o petrecere fără surle și danțuri, ci liniștită desfătare a minții, în clipe de singurătate.

       Curând aduse un joc pe care nu-l știa nimeni, și anume șahul, care s-a păstrat până în zilele noastre.

       Acest joc seamănă cu țintarul vostru, copii, și are șaizeci și patru de despărțituri. 

       Mult îi plăcu împăratului persian această născocire. De bucurie că va ști cum să-și petreacă ceasurile de acum încolo, el spuse învățatului străin că e gata să plătească oricât pentru neprețuitul dar. Omulețul se făcea că cere cine știe ce, că el a vrut să fie numai pe plac Măriei-Sale și că s-ar mulțumi cu un bob de grâu, drept răsplată.

      Mi-ajunge un bob de grâu, Stăpâne. Dar să-i îndoiești numărul din pătrățel în pătrățel, câte despărțituri are măsuța, de șaizeci și patru de ori. Un bob de grâu în cel dintâiu pătrat, două în al doilea, patru în al treilea, opt în al patrulea, și așa mai departe. Dacă-mi dai ce-ți cer, mă faci omul cel mai bogat din împărăția Luminăției-Tale.

     - Să i se dea numaidecât, porunci șahul Persiei.

     - Nu te grăbi, Măria-Ta, îi spuse bătrânul său vizir. Nu te grăbi...Să nu fie prea mult!

     - Ce o să fie! Un pumn de grâu!...răspunse voievodul!.

     - Se prea poate. Dar să numărăm întâi. O mică socoteală nu strică!

     - O traistă?

     - Poate că și mai mult!

     - Un sac?

     - Poate că mai mult!

     - Ești un bătrân smintit și atâta tot! Și mai nebun sunt eu, care stau de vorbă cu tine! Să se dea străinului cât grâu a cerut! porunci Înălțimea Sa și puse mâna pe sabie, ceea ce însemna că va tăia capul oricui ar îndrăzni să crâcnească.

      Pe înserat, uitându-se pe fereastră, ce să vadă, împăratul? Curtea plină de saci; iar în mijlocul lor ședea meșterul străin, privind cum zeci și zeci de argați încărcară grâul pe umeri și ies pe poarta palatului.

      - Ce fac oamenii aceștia?

      - Plătim datoria străinului! răspunse vizirul oftând.

      - A ieșit așa de mult?

      Precum vezi, Măria-Ta.

     Voievodul plecă de la fereastră și abia a doua zi se mai uită afară. Afară, ce să vadă? Zeci și zeci, sute și sute, mii și mii de asini încărcați cu câte doi saci de grâu intrau pe o poartă a palatului și ieșeau pe cealaltă; ciudatul vrăjitor cu unghii lucioase era acolo, și în jurul său o ceată de dregători și curții. El numără asinii, arăta în catastif celui mai bătrân dintre curteni, acesta dădea din cap în semn că așa e cete de dobitoace încărcate luau drumul depărtărilor.

        - Dar ce fac oamenii aceștia, vizire?

        - Plătim datoria străinului, Măria-Ta!

        - Așa de mult?

        - Precum vezi, Măria-Ta!

        - Ați numărat bine?

        - Bine, prea bine, dar prea târziu, vai!

Tânărul șah păli puțin, scrâșni de dinți, apoi ca să nu pară că se căiește, porunci: 

        - Să i se dea tot ce i se cuvine!...Vorba mea e vorbă!...

Și nu se mai uită în curte vreo două,trei zile, căci îl durea inima să vadă atâta avuție pierdută.

A patra zi, cu inima strânsă de o teamă necunoscută, se apropie iar de o fereastră. Dar nu-i venea să creadă ochilor. Își frecă pleoapele, se mai uită odată dacă nu se înșelase; din zare până în zare numai cămile încărcate cu saci de grâu și piticul cu hainele bălțate era în curte și prin lui treceau poveri-poveri, peste cocoașele înaltelor dobitoace. Iar curteanul cel bătrân se uita în catastiful străinului și dădea mereu din cap, în semn că așa e.

        - Vizire, ce e asta?

        - Plătim datoria străinului, Măria-Ta!

        - Ați înnebunit?

        - Am urmat porunca Măria-Tale!

        - Cum?....Am spus să-i dea un bob de grâu, îndoit de șaizeci și patru de ori, din pătrățel în pătrățel!

        - Nici nu i s-a dat mai mult!....Și nu i s-a dat măcar a zecea parte din ceea ce i se cuvine!.

Șahul chemă un învățat și începură să socotească laolaltă cu vizirul. Câte boabe ieșiră până la urmă, nu vă mai spun, ca să nu vă luați cu mâinile de cap, cum au făcut cei trei fruntași ai împărăției persane.

        Socotiră cam câte boabe ar intra într-o traistă, cîte traiste într-un sac, câți asini și câte cămile ar trebui să poarte doi saci, și văzură că în tot cuprinsul țării nu putea crește atâta grâu. Și nu se puteau găsi atâtea dobitoace ca să îndeplinească dată meșterului care născocise îndemânaticului joc.

       Șahul își dete seama câtă dreptate avusese bătrânul său vizir, când îl sfătuia să nu se prea grăbească. El plăti cu pungi de aur grâul care lipsea și-și zdruncină cumplit visteria. Iar altădată se gândi mai mult până să ia o hotărâre.

Înțelegerea textului:

 1. Ce păcat avea șahul Persiei?

Arătați cum nescotința unor conducători răi poate duce la un dezastru.

2. Povestiți pe scurt fragmentul citit.