Vizita de Ion Luca Caragiale

        M-am dus la sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte draguţ de vreo opt anişori. N-am voit sa merg cu mana goala şi i-am dus baieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastica. Atenţiunea mea a facut mare placere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am gasit îmbracat ca maior de roşiori în uniforma de mare ţinuta. Dupa formalitaţile de rigoare, am început sa convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii – d. Popescu tatal este mare agricultor – despre criza ş.cl (și celelalte).

        Am observat doamnei Popescu ca în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri… Doamna mi-a raspuns ca de la o vreme i se uraşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales cand are copii.

        - Sa-ţi spun drept, cat era Ionel mititel, mai mergea; acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el; trebuie sa-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. barbaţii cat timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales cand mama nu vrea sa-l lase fara educaţie!

        - Pe cand doamna Popescu-mi expune parerile ei sanatoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alaturi o voce raguşita de femeie batrana:
        - Uite, coniţa, Ionel nu s-astampara!
        - Ionel! striga madam Popescu; Ionel! vin la mama!

        Apoi, cătră mine încet:
        - Nu ştii ce ştrengar se face… şi deştept… Dar vocea de dincolo adaoga:
        - Coniţa ! uite Ionel! vrea sa-mi rastoarne maşina !… Astampara-te, ca te arzi!

        - Ionel! striga iar madam Popescu; Ionel ! vin la mama!
        - Sari, coniţa! varsa spirtul! s-aprinde!
        - Ionel! striga iar mama, şi se scoala repede sa mearga dupa el. Dar pe cand vrea sa iasa pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasa şi-i opreşte trecerea, luand o poza foarte marţiala. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l saruta…
        - Nu ţi-am spus sa nu te mai apropii de maşina cand face cafea, ca daca te-aprinzi, moare mama? Vrei sa moara mama?
        - Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
        - Pentru dumneata.
        - Da, de ce va mai suparaţi?
        - Da, ce suparare!

        Madam Popescu mai saruta o data dulce pe maioraşul, îl scuipa, sa nu-l deoache, şi-l lasa jos. El a pus sabia în teaca, saluta militareşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe doua mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii. Dintre toate, maiorul alege o trambiţa şi o toba. Atarna toba de gat, suie pe un superb cal vanat rotat, pune trambiţa la gura şi, leganandu-se calare, începe sa bata toba cu o mana şi sa sufle-n trambiţa. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi raspund totuşi ca nu cred sa mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.
        - Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mama; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, cand sunt musafiri!

        Iar eu, profitand de un moment cand trambiţa şi toba tac, adaog:
        - Şi pe urma, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
        - Maior! striga mandrul militar.
        - Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e toba; şi maiorul nu canta cu trambiţa; cu trambiţa canta numai gradele inferioare; maiorul comanda şi merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasa.
        Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalica, scoate de dupa gît toba, pe care o tranteşte cat colo; asemenea şi trambiţa. Apoi începe sa comande:
       - Înainte! marş!

       Şi cu sabia scoasa, începe sa atace straşnic tot ce-ntalneşte-n cale. În momentul acesta, jupaneasa cea raguşita intra cu tava aducand dulceaţa şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipa, ca şi cum ar vrea sa se reculeaga fiind surprins de inamic. Clipa însa de reculegere trece ca o clipa, şi maiorul, dand un racnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul da un ţipat de desperare.
       - Ţine-l, coniţa, ca ma da jos cu tava!

Madam Popescu se repede sa taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupaneasa este salvata; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa sa iasa din neutralitate şi sa intervie în razboi, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternica lovitura de spada.
      - Vezi? vezi, daca faci nebunii? era sa-mi scoţi ochiul… Ţi-ar fi placut sa ma omori? Saruta-ma, sa-mi treaca şi sa te iert!

      Maiorul sare de gatul mamei şi o saruta… Mamei îi trece; iar eu, dupa ce am luat dulceaţa, ma pregatesc sa sorb din cafea…
      - Nu va supara fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
      - Vai de mine! la noi se fumeaza… Barbatu-meu fumeaza… şi… dumnealui… mi se pare ca-i cam place.
Şi zicand „dumnealui”, mama mi-arata razand pe domnul maior.
     - A! zic eu, şi dumnealui?
     - Da, da, dumnealui! sa-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gura, sa te prapadeşti de ras… ca un om mare…
    - A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otrava…
    - Da tu de ce tragi? ma-ntrerupe maiorul lucrand cu lingura în cheseaua de dulceaţa…
    - Ajunge, Ionel! destula dulceaţa, mama! iar te-apuca stomacul…

Maiorul asculta, dupa ce mai ia înca vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul.
     - Unde te duci? întreaba mama.
     -Viu acu! raspunde Ionel

      Dupa un moment, se-ntoarce cu cheseaua goala; o pune pe o masa, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioara tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o pune în gura şi ma saluta militareşte, ca orice soldat care cere unui ţivil sa-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie sa fac. Mama, razand, îmi face cu ochiul şi ma-ndeamna sa servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumand, ca orice militar, se plimba foarte grav de colo pana colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe cand mama îl scuipa, sa nu-l deoache, şi îmi zice:
      - Scuipă-l, sa nu mi-l deochi!
      Maiorul şi-a fumat ţigareta pana la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o tranteasca. Mingea sare pana la policandrul din tavanul salonului, unde turbura grozav liniştea ciucurilor de cristal.
-Ionel! astampara-te, mama! Ai sa spargi ceva… Vrei sa ma superi? vrei sa moara mama?

Dar maiorul s-a-ndarjit asupra ghiulelei saltatoare, care i-a scapat din mana: o tranteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gura ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboara din mana ceaşca, oparindu-ma cu cafeaua, care se varsa pe pantalonii mei de vizita, coloarea oului de raţa.
-Ai vazut ce-ai facut?… Nu ţi-am spus sa te-astamperi… Vezi? ai suparat pe domnul!… aldata n-o sa-ţi mai aduca nici o jucarie! Apoi, întorcandu-se catre mine, cu multa bunatate:
-Nu e nimic! iese… Cafeaua nu pateaza! iese cu niţica apa calda!… Dar n-apuca sa termine, şi deodata o vad schimbandu-se la faţa ca de o adanca groaza. Apoi da un ţipat şi, ridicandu-se de pe scaun:
-Ionel! mama! ce ai?

     Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu dragalaşa lui figura strambata. Mama se repede spre el, dar pana sa faca un pas, maiorul cade lat.
-Vai de mine! ţipa mama. E rau copilului!… Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gat şi la piept.
-Nu-i nimica! zic eu. Apa rece!

     Îl stropesc bine, pe cand mama pierduta îşi smulge parul.
-Vezi, domnule maior? îl întreb eu dupa ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu ca tutunul nu e lucru bun? Aldata sa nu mai fumezi!

Am lasat pe madam Popescu liniştita cu scumpul ei maior afara din orice stare alarmanta, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Cand am ajuns acasa, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca sa-mi toarne dulceaţa în şoşoni.