În poiana la Anini
Era într-o duminică.
Soarele ieșit din zori, de la spatele muntelui Zamura, toată ziua încălzise și luminase Valea Cerbului din Bușteni. Acum se lăsa de după muntele Morarul, trimițând o ploaie de raze aurii.
Tilincile vacilor ce se întorceau de la păscut răsunau în chipuri deosebite. Întrerupte de câteva chiuituri de văcari, se deslușeau ciripirile păsărilor care se adunau, spre o apropiată culcare.
Pe nesimțite, cerul, deasupra munților Morarul și Dihamul, din auriu se prefăcu în trandafiriu.
Coastele și culmea munților Zamura, de dincolo de apele Prahovei, se întunecau din ce în ce sub îmbrobodirea unei marame liliachii, ce se înnegrea repede. Munții Jepii și Caraimanul își tăiau neted, pe zarea trandafirie, colțurile și șeile lor; capul lui Traian, închipuit de coama muntelui Coștila, se arăta mai deslușit ca în cursul zilei, iar Dihamul, în fund, își scălda în ploaia celor din urmă raze ale soarelui-apune spinarea de lighioană uriașă.
Câțiva brazi mai înalți de pe coastele munților Clăbucetul Baiului și Coștila, precum și un molift stingher, uscat de adânci bătrâneți, își țeseau cu acele și ramurile lor, pe bolta cerească, minunate broderii și dantele neprețuite.
Deodată toate se împânziră, nimic nemaideslușindu-se.
Amurgul dădu loc întunericului.
O păsărică întârziată scoase câteva ciripiri ascuțite deasupra apelor Văii Cerbului, lin șopotitoare.
O stea licări deasupra Zamurei, apoi alta deasupra Caraimanului, în urmă altele și altele străluciră.
„Coax! Coax! orăcăi un broscoi, locuitor al vreunui băltoc dintr-o văgăună ascunsă, iar niște pui de vultur scoaseră țipetele lor jalnice.
Aninișul și făgetul înconjurător ale apei Văii Cerbului fremătară.
Acum tăcere, liniște, pace în Valea Cerbului...
Pace!...
Pace!...
Dar întunericul nu ține mult.
Luna iese de după muntele Sorica, în Valea fetei.
Se înalță, se înalță pe bolta înstelată, învăluind Valea Cerbului într-o lumină argintie.
Poiana la Anini, de pe Clăbucetul Baiului, este scăldată de lumina lunii; numai umbrele așternute ale aninilor tineri și bătrâni mai rup din covorul argintat al pajiștei.
Ora nopții a sosit.
Deodată, venind din vale, coborând de la deal, ieșind din aniniș, se văd niște chipuri albe, parcă de femei.
Ele înaintează spre un tăpșan înmușchiat din mijlocul poienii.
Iată încă o fantasmă albă, mai înaltă și subțiratică, se desprinde din negrul aninișului, cercuitor al poienii.
— Să trăiești, Zână a Zânelor! murmură celelalte, înconjurând-o.
— Bun-găsit, zânelor, drăguțe ale mele! spuse. V-am chemat și văd, cu mulțumire, că toate, mici și mari, puternice și umile, fioroase și blânde, ați alergat la chemarea mea. N-ar fi bine ca de acum înainte să urmăm a ne aduna tot astfel, în toate serile, aici, spre a sta de vorbă, a ne sfătui, a ne cunoaste mai bine, a ne da sprijin, în loc de a trăi răzlețe și neștiutoare unele de altele, ca până acum?
— Așa, așa, bine vorbiși, Zâna Zânelor!
— Atunci, zise Zâna Zânelor, să ne dăm întâlnire în fiecare noapte aici, în poaină la Anini.
— Da, da!
— Chiar de mâine, luni?
— Chiar de luni.
— Acum să ne zicem la revedere și să ne ducem fiecare pe la treburile noastre.
— Da, mai spuse Zâna Zorilor, grăbiți-vă, fiindcă a sosit ora să deschid zăvoarele cerului, să dau drumul soarelui. Zorile să nu vă prindă aici!
— La revedere!
— Pe mâine seară!
— Pe luni!
SEARA I
Luni
— Zânelor, zise Zâna Zânelor, când toate supusele-i fură strânse împrejurul ei pe tăpșanul din Poiana la Anini, ia spuneți, ce mai e nou?
Zânele nu răspunseră.
— Tu, Zână a Stâncilor, ce ai făcut?
— Eu am prăvălit o stâncă pe un urs cât toate zilele, care ieșise din vizuina sa, lihnit de foame, și care scobora în poiana Coștilei să mănânce vreo vacă dintre vitele buștenilor.
— Bine ai făcut, căci vita este bogăția săteanului. Dar tu, Zână a Apelor, lucrat-ai ceva?
— Eu am dat drumul apelor ce aveam în creierul Jepilor, nici prea mult, nici prea puțin, tocmai cât trebuia ca să umble bine fierăstraiele din Bușteni.
— Bun gând ai avut, căci, fără fierăstraie, ce s-ar face munteanul? Dar voi, celelalte?
— Nimic nou de partea noastră, Zână a Zânelor.
— Atunci ce facem acum, cum vom petrece noaptea asta?
Se gândiră zânele, se gândiră. În mare încurcătură erau.
Iată că sosește și Zâna Amurgului, care întârziase.
— Ce este dat de stați așa, gânditoare, cu toate fetelor?
— Ce să fie? Uite. nu știm cum să petrecem noaptea aceasta.
— Atâta numai vă nedumirește? Stați că vă învăț eu: la șezători se povestesc basme. Să facem și noi așa.
— Da, da.
— Dar cine să povestească și ce povești?
— Fiecare dintre noi știind, desigur, un basm, să-l povestească și să vedeți ce iute va trece noaptea, căci ce e mai plăcut decât să asculți o poveste?
— Bine ai gândit, Zână a Amurgului!
— Acum e vorba cine să înceapă?
— Ca mai mare a noastră, se cuvine să începi tu, Zână a Zânelor.
— Așa? Bine, fie. Dați-mi numai răgaz o clipă, să mă gândesc.
Se gândi ce se gândi Zâna Zânelor, apoi zise:
— Să vă povestesc întâmplările unui băiețas care, prin deșteptăciunea și vitejia lui, din copil de sătean s-a făcut ginere de împărat.
PRICHIDUȚĂ
1. Cele trei zâne
În gospodăria mamei Catrina, de la poalele muntelui Clăbucetului Baiului din Bușteni, fiecare copil avea rostul lui. Ion păzea caii, Dumitru păzea vacile, Vasile păzea oile, câinii păzeau găinile de vulpi și de ulii, mama Catrina păzea casa și îngrija de toate alea; numai băiatul cel mic, Prichiduță, nu păzea nimic. Și mult îi era necaz lui Prichiduță că nu i se încredințase și lui să păzească ceva. Sta pe gânduri toată ziulica ori arunca cu pietricele într-un braț al apei Valea Cerbului ce se furișa pe sub coasta livezii și număra rotocoalele ce se iveau la fața apei ori da cu praștia în păsărele. Dar de păzit ceva, nici vorbă.
Până într-o zi când i s-a urât lui Prichiduță, de și-a luat lumea în cap; și-a strâns lucrușoarele: praștia și un cuțitaș, a tăiat o nuielușă dintr-un alun și a pornit pe cărăruia de pe muchia dealului, doar o găsi ceva de păzit. Când să treacă la colțul gardului de mărăcini ce înconjura livada mamei Catrina, vede, suindu-se pe gard, târșa-târșa, un melc codobelc. Îi era grea, se vede, ghioacea-i vineție, că se târa ca un moșneag nezorit și lăsa în urmă-i o dâră argintie, strălucind la soare.
Prichiduță luă melcul în mână și deodată melcul se ascunse în căsuța lui. Mai departe, mergând, iată pe potecă încă un melc și încă unul pe pajiște, unul alburiu, celălalt gălbui.
Îi luă pe aceștia.
— Uite turma mea, gândi Prichiduță și-i puse jos, dar nu pe praful cărării, ci alăturea, pe iarbă verde.
Cei trei melci codobelci, dacă se văzură netulburați, începură a-și arăta cornițele și a se târî, cum știu ei, fără picioare, cu gând să se ducă la Dunăre, să bea apă tulbure.
Prichiduță, cu nuielușa după ei, parcă ar fi păzit cine știe ce oi sau păsări de curte. Dar se vede că nici un păzitpr bun de melci nu era, că de la o vreme i s-a urât și cu treaba asta, s-a așezat pe un bolovan și a început să fluiere, privind la drumul din vale.
Iată că, la spatele lui se lăsă în zbor un cloncan cât toate zilele și negru ca fundul ceaunului: cra!cra!și hap înghie pe nerăsuflate, cei trei melci, toată turma lui Prichiduță!
Cra! cra! cloncanul, prost și fălos, vrea să râdă de băiat și, plecând în zbor, l-atinge cu aripa pe sub nas. Prichiduță dă să-și strângă turma risipită, dar....ia oile de unde nu sunt!
Băiatul, deștept, a înțeles că cloncanul era hoțul cu pricina și numai ce scoate praștia ce o avea ân sân și o aruncă în cloncan care se urcase în văzduh de treizeci de sulițe.
Era dibaci prăştiaş Prichiduţă: pasărea cu pliscul lung căzu grămadă.
Prichiduţă, cu cuţitaşul ce avea la brâu, îndată despică în două pântecele cloncanului, scoase cei trei melci teferi, ascunşi în ghioacele lor, îi clăti la un izvoraş din apropiere şi‑i aşeză binişor pe iarbă, socotind că de acum îşi va păzi mai bine turma, cu ajutorul nuieluşei de alun.
Dar minune! Melcii ieşiră din casele lor, se umflară, se umflară şi ce să vezi? Se dădură de trei ori peste cap şi se făcură trei zâne frumoase, frumoase!
Melcul cel alburiu se făcuse o zână plăpândă şi drăguţă, numai în alb îmbrăcată, cu ghiocei încununată, care zise băiatului:
— Bună vreme, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Ghioceilor, eu prevestesc înturnarea primăverii şi sunt gata să te slujesc.
Melcul cel gălbui se făcuse o zână ’năltuţă, rumenă la faţă, încinsă cu flori de mac, înmărămită cu floarea‑soarelui, şi zise flăcăiaşului:
— Să trăieşti, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Macilor, aducătoarea verii, care umple spicul grâului. Gata sunt să‑ţi îndeplinesc orice dorinţă.
Melcul cel vineţiu se făcuse şi el o zână frumuşică, dar cam ofilită, cu părul despletit, semănat cu flori de brânduşă, şi zise tinerelului:
— Noroc şi vreme bună, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Brânduşelor, soli ai toamnei rodnice. Iată‑mă‑s hotărâtă să‑ţi vin în ajutor la nevoie.
Prichiduţă stătea înmărmurit, stană de piatră. Auzise el de zâne şi alte minunăţii povestite de maică‑sa în seri de viscole, stând împrejurul vetrei, dar nu văzuse cu ochii închipuiri de acestea.
Cele trei zâne îi povestiră că, fiind răpuse de sora lor cea vitregă, Zâna Vijeliilor, făuritoarea iernii geroase, palatele lor se schimbaseră în trei ghi‑ oace, una albă, alta galbenă şi alta vânătă şi că ele înseşi, schimbate în melci, trebuiau să‑şi târască casele în spinare.
Acum vraja se curmase, cele trei zâne nu se mai canoneau1, fiindcă el tă‑ iase pe cloncanul vrăjmaş, care din porunca iernii le păzea să nu scape din melcie.
— Domniţe zâne, zise Prichiduţă, închinându‑se cu multă umilinţă, vă sărut mânuşiţele şi vă mulţumesc pentru bunătatea domniilor voastr Eu sunt un biet băiat şi la nevoie nu mă voi da în lături de a vă cere ajutor.
Atunci cele trei zâne luară cele trei ghioace goale şi le dădură lui Prichiduţă.
— Uite, când vei avea trebuinţă de vreuna dintre noi, cheamă‑ne, du la ureche ghioacea, ascultă, şi ce vei auzi va fi răspunsul nostru.
— Fii bărbat fără frică!
— Rămâi cu bine, flăcăiaş!
Şi Prichiduţă nu mai văzu decât trei norişori care se pierdură în văzduh. Stătu băiatul, ca la un minut de ceas, cu gura căscată, mai stete alt minut gânditor, îşi îndesă bine căciula pe ceafă, fiindcă pusese cele trei ghioace în căciulă, şi o porni înainte, că ce să se mai întoarcă acasă, că doar nu‑l aş‑ tepta mama Catrina cu niscaiva cozonaci calzi. Ia, mai bine să‑şi încerce el norocul în lumea asta mare, mai cu seamă acum, că avea trei ghioace roabe la dorinţele lui.
2. Prichiduţă merge în căutarea norocului
Merse el ce merse, ca vântul şi ca gândul, că era purtat pe aripi nevăzute, trecu de mânăstirea Sinaia, trecu de Posada şi de Brazi şi de alte nenumă‑ rate locuri şi într‑o dimineaţă ajunse într‑un oraş mare, unde socoti el să se bage la cineva, la stăpân.
Dar aici văzu copilul‑călător că domnea o mare mâhnire peste tot ora‑ şul; oamenii: tăcuţi, trişti, străzile, mai mult pustii, până şi ştrengarii cei mici nu se jucau, nici nu se târnuiau ca de obicei.
Prichiduţă, vrând a şti de ce e atâta jale asupra unui oraş întreg, se apro‑ pie de o babă care torcea la portiţa unei curţi, părând foarte întristată. O întrebă:
Mamă, de ce te arăţi aşa supărată? Deşi mic, cum mă vezi, eu am da‑ ruri de la nişte domniţe zâne şi aş putea să alin mâhnirea ce te stăpâneşte nu ştiu pentru
— Dar de unde vii, măicuţă? Străin de tot trebuie să fii de aceste locuri, de nu ştii ce nenorocire a căzut asupra oraşului nostru!
— Vin de peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai din muntele Clăbucetul Baiului, călătoresc de nu mai ştiu când, dus pe aripile vântului.
— Muntele Clăbucetul Baiului? N‑am auzit de aşa Uite de ce e atâta jale pe capetele noastre: domniţa, fata împăratului nostru, era un odor de fată; dar cele trei Rusalii, vrăjitoare cu sufletul înnegrit de necazul ce‑l au asupra fetelor de împărat, i‑au luat cele trei scumpe daruri date de Dumnezeu: cea mai mare dintre rusalii, Zgripţuroaica, i‑a furat bunătatea, cea mezină, Hâda, i‑a răpit frumuseţea, iar cea mică, Toanta, i‑a dosit deşteptăciunea. Aşa că în loc de domniţa Dedeţica, bună ca căldura soarelui, frumoasă ca Luceafărul cel scânteietor şi deşteaptă ca o veveriţă năzdrăvană, avem acum o fată de împărat rea, urâtă şi proastă. Bietul împărat şi biata împărăteasă plâng toată ziua, că ţi se rupe inima în două.
Şi plângea şi baba, şi plângea şi Prichiduţă de plânsul ei.
3. Prichiduţă la împărat
Dar Prichiduţă nu‑şi pierdu cumpătul, ci se îndreptă tocmai spre palatul împărătesc. Bate – pac, pac – la uşă, şi un copil de casă îi deschide.
— Ce doreşti, flăcăiaş?
— Să nu vă fie cu supărare, aş vrea să spun o mare taină împăratului, care îi va aduce alinare la întristarea ce‑l usucă.
— Tu, Prichindelule, să aduci alinare la întristarea luminatului nostru împărat? Ori glumeşti, ori aiurezi!
— Ba nici nu glumesc, nici nu aiurez. Să te duci îndată să‑i spui împăra‑ tului că eu pot să‑i vindec domniţa.
—Ei, taci!
— Să te duci, că de aia te‑au pus aici! Dacă nu te duci, o s‑o păţeşti rău când va afla împăratul.
— Iaca mă duc. Al naibii băiat!
Cât clipeşti din ochi şi Prichiduţă fu dus la împăratul care plângea pe un jilţ. Flăcăiaşul nostru îngenunche, sărută poala împăratului şi zise:
— Luminate împărate, oglindă a adevărului, strălucire a bunătăţii, întrupare a vitejiei, am aflat ce jale îţi apasă sufletul şi am venit într‑o fugă să încerc să‑ţi aduc mângâiere. Să nu mă mai cheme Prichiduţă al Catrinei de la Buşteni dacă până în trei zile, trei luni, sau trei ani nu aduc îndărăt bunătatea, frumuseţea şi deşteptăciunea domniţei Dedeţica!
— Fătul meu, fătul meu, să te ajute puterile şi, dacă vei reuşi, să ştii că a ta este domniţa!
Iar Prichiduţă sărută din nou poala împăratului, se sculă şi ieşi din palat, cu inima tâcâind, tâcâind, dar plin de speranţă în izbândă, că se ştia ocrotit de trei zâne binefăcătoare.Prichiduţă răpune pe Rusalia Hâda
Prichiduţă se îndreptă spre pădurea din marginea oraşului. Ajuns aici,
scoase din sân ghioacea Zânei Ghioceilor şi o puse la ureche, zicând:
Ghiocică, ghiocea,
Adu‑mi repede‑aicea
Pe zâna cea albă.
Cu ghiocei în salbă!
Ghioacea îi răspunse şoptind: „Vin”, şi Zâna Ghioceilor se şi înfăţişă şi,
zâmbind dulce, zise:
— Iată‑mă‑s, Prichiduţă, ce doreşti tu?
Prichiduţă îi povesti din păr până în fir cele întâmplate cu Dedeţica şi
făgăduiala dată de dânsul împăratului.
Acum o ruga să‑l ajute să afle frumuseţea răpită domniţei.
— Hâda este o Rusalie puternică prin urâciunea ei, că cine se uită la
dânsa e schimbat în coropişniţă. Ea a furat frumuseţea domniţei Dedeţica
şi a ascuns‑o într‑o piersică care se află tocmai în mijlocul grădinii Hâdei.
Trebuie să pui mâna pe piersică. Dar până să ajungi la ea, o să te lupţi cu o
armată de coropişniţe mari cât nişte câini, având în frunte, drept căpitan,
un coropişniţoi mare cât un leu. Uite, ţine praf de pir pisat, să arunci în lighioanele acelea. Iar când vei ajunge la piersică, să nu care cumva să ridici
ochii în sus, că pe dată vei fi schimbat în coropişniţă şi cu niciun descântec
din lume nu‑ţi vei mai recăpăta faţa de om.
Prichiduţă mulţumi Zânei Ghioceilor, luă praful şi pe aici ţi‑e drumul, la
grădina Hâdei! Grădina părea minunată de departe, dar când să intre, vai,
ce chin! Sute şi mii de coropişniţe, cât toate zilele, se năpustiră pe viteazul
nostru şi‑l împungeau şi‑l umpleau cu venin mohorât ca sângele închegat,
dar Prichiduţă habar n‑avea, nici gemea, nici plângea, ci cu hotărâre spre piersică înainta. Din când în când, arunca din praful de pir şi lighioanele
atinse se prefăceau în scrum.
Se apropiase de piersică, când un cântec duios, răsunând din cer, zise:
„Prichiduţel, flăcău frumos şi drăgăstos, eu sunt Cosânzeana, logodnica
ta, uită‑te la mine cum strălucesc.” Dar el îşi aduse aminte de vorbele
Zânei Ghioceilor şi n‑avea poftă să‑şi trăiască zilele în coropişniţărie; aşa
că, cu ochii la pământ, culese frumos piersica şi zor, zor îndărăt, spre palatul
împărătesc.
Aici chemă pe domniţă, tăie piersica în două, îi dădu o jumătate s‑o mănânce,
iar cealaltă jumătate o mâncă el. Ca prin farmec, Dedeţica îşi recăpătă
frumuseţea, iar el se făcu un Făt‑Frumos drept ca bradul, cu plete de
aur şi cu ochi scânteietori ca de vultur.
4. Prichiduţă răpune pe Rusalia Zgripţuroaica
Prichiduţă Făt‑Frumos nici nu aşteptă să‑i mulţumească împăratul şi
plecă iarăşi în pădure, să cheme pe Zâna Macilor, să‑i vină şi ea în ajutor.
Puse ghioacea gălbuie la ureche şi cântă:
Macule, oaste de crai,
Ce stai într‑un vârf de pai,
Spune repede, cu zor,
Zânei cu obraz roşior,
Pe dat‑aci să sosească,
Ajutor să‑mi hărăzească!
Ghioacea gălbuie îi şopti: „Vin”, şi Zâna Macilor odată se înfăptui în faţa
lui Prichiduţă.
— Prichiduţă, m‑ai chemat! Spune, care‑ţi este păsul?
Flăcăul, arătând zânei cum ar dori el să redobândească bunătatea domniţei
furată de Rusalia Zgripţuroaica, Zâna Macilor îi spuse:
— Prichiduţă dragă, bunătatea Dedeţicăi a ascuns‑o Zgripţuroaica într‑un
spic de grâu pierdut între miile de mii de spice ce se îndoaie la suflarea
vântului colo, departe, în lanurile nesfârşite de pe moşia Zgripţuroaicei.
Va să culegi spicul cel bun, dar mult o să umbli, făcând jumătate ocolul pământului, până să ajungi la el. O să treci prin multe ţări şi o să vezi multe
lighioane: mai întâi prin ţinutul tricolicilor, apoi prin ţara piticilor lui
Nalt‑ca‑gâza care intră în urechi, te asurzesc şi te ameţesc; prin împărăţia
căpcăunilor, oameni cu cap de câine, care te sorb dintr‑o înghiţitură; şi, în
sfârşit, o să intri în ţara scorpiilor, care prin strigătele lor te înnebunesc.
Aici vei găsi spicul cu bunătatea domniţei, deosebindu‑se de celelalte prin
înălţimea sa. Ca să înfrunţi toate lighioanele ce vei întâlni, îţi dau inelul
acesta pe care, dacă‑l pui la degetul cel mic de la mâna dreaptă, te faci nevăzut.
Drum bun, Prichiduţă, eu mă întorc în împărăţia mea!
Prichiduţă plecă şi el să facă jumătate ocolul pământului. Se întâmplă
cum povestise Zâna Macilor, şi dacă n‑ar fi avut inelul care‑l făcea nevăzut,
el n‑ar fi scăpat teafăr, că avu de‑a face cu lighioane ca tricolicii, piticii
lui Nalt‑ca‑gâza, căpcăunii şi scorpiile. Ba împăratul căpcăunilor, dacă nu‑l
văzu, îl mirosi când intră pe moşiile sale. Alergă el după Prichiduţă cu gura
deschisă, de se pierdea falca de sus în nori, iar cea de jos zdruncina pământul,
dar nevăzându‑l, nu‑l putu sorbi.
În sfârşit, după trei ani, trei luni şi trei zile, păşi viteazul zânelor pe pământul scorpiilor, unde domnea Zgripţuroaica. Intră în lanurile de grâu ale
Zgripţuroaicei. Mergea, rătăcind din spic în spic, în căutarea spicului înalt.
Era ca într‑un codru nepătruns. Bătea un vânt tare, ce apleca spicele într‑o
parte şi într‑alta; dar cum era să deosebească Prichiduţă spicul cel înalt?
După trei zile de rătăcire, dădu peste un luminiş, în mijlocul căruia sta,
înţepat, un spic bogat şi înalt, înalt.
— Acesta este spicul cel plin de bunătate!
Se repezi la el, îl smulse cu putere şi p‑aici ţi‑e drumul îndărăt! Sosi la
palatul împărătesc după alţi trei ani, alte trei luni şi trei zile. Chemă pe fata
împăratului şi‑i dădu toate boabele de grâu de le înghiţi. Atunci domniţa
simţi cum sângele cald năvălea în inima ei ce fusese atât amar de ani împietrită
şi, cu zâmbet dulce, parcă zicea lui Prichiduţă: „Ce băiat bun eşti!”,
că de vorbit nu vorbea, fiind încă toantă. Că era bun Prichiduţă se ştia; nu
s‑ar fi dat el pradă la atâtea primejdii şi necazuri, de nu i‑ar fi fost milă de
domniţă, de părinţii săi şi de toţi supuşii acelei împărăţii. Simţindu‑se cu
bunătate la suflet, nici nu‑i trecuse prin gând să se înfrupte cu ceva boabe
de‑ale spicului fermecat şi se mira singur, gândind: „Vezi ce greu e să recapeţi
bunătatea, când ai pierdut‑o o dată?”
Împăratul veni şi el când află de sosirea lui Prichiduţă. Şi când îşi văzu
fata şi frumoasă, şi bună, îl sărută cu dragoste, nemaiştiind de bucurie cum
să mulţumească viteazului Făt‑Frumos.
Dar Prichiduţă zise:â
— Luminate împărate, domniţa e frumoasă, e bună, dar îi mai trebuie şi
deşteptăciunea cu care se putea făli altădată. Mă duc să caut şi darul acesta.
Şi plecă.
5. Prichiduţă răpune pe Rusalia Toanta
De data asta chemă pe Zâna Brânduşelor, care îi lămuri că deşteptăciunea
domniţei o ascunsese Rusalia Toanta într‑un smoc de păr de pe fruntea
unei veveriţe năzdrăvane, cu coada sură, pe care trebuia el s‑o prindă în
pădurile ce se ţineau lanţ, spre miazănoapte.
— Nu vei putea prinde veveriţa decât fermecând‑o, zise zâna, dar nu
prin farmece d‑ale noastre, ci printr‑unul ce‑l ai tu din copilărie; întoarce‑te
cu mintea la copilăria ta, răscoleşte anii când nu păzeai nimic şi vei
afla!
Zicând acestea, Zâna Brânduşelor se prefăcu într‑un norişor care pe
dată se risipi.
— Dar bine, Zână Brânduşică, strigă Prichiduţă supărat, asta ţi‑a fost
toată ajutorarea? Să mă fi cinstit şi dumneata cu vreun dar vrăjit, ca surioarele
cu ghiocei şi cu maci. Sfatul tău nu costă scump.
„Farmecele mele? A vrut să‑şi bată joc zâna de mine. Ei, poftim, mai
fă bine la oameni! Copilăria mea? La ce mă gândesc la timpurile când nu
eram bun de nimic?”
Ce să facă băiatul? N‑avea încotro; o porni şi el spre pădure. Intră mai
întâi în pădurea de stejari: la marginea pădurii, ţuşt! o veveriţă sare şi se
urcă pe un stejar, repede ca o nălucă. D‑acolo, de sus, se uita rânjind la
Prichiduţă care stătea jos, cu gura căscată la ea.
— Tu eşti veveriţa cu pricina! strigă Prichiduţă. Te cunosc după coada
sură şi smocul de păr de pe frunte. Să‑mi dai smocul, că te‑a luat Aghiuţă!
Dacă te-aș întreba unde locuiesc zânele, ce ai spune? Crezi că ele nu există, că sunt doar plăsmuiri, sau le-ai căuta spre zările copilăriei, aflându-se pe tărâmuri îndepărtate, acolo unde omul nu le poate vedea, dar le poate simți prezența fermecată?
