În poiana la Anini
Era într-o duminică.
Soarele ieșit din zori, de la spatele muntelui Zamura, toată ziua încălzise și luminase Valea Cerbului din Bușteni. Acum se lăsa de după muntele Morarul, trimițând o ploaie de raze aurii.
Tilincile vacilor ce se întorceau de la păscut răsunau în chipuri deosebite. Întrerupte de câteva chiuituri de văcari, se deslușeau ciripirile păsărilor care se adunau, spre o apropiată culcare.
Pe nesimțite, cerul, deasupra munților Morarul și Dihamul, din auriu se prefăcu în trandafiriu.
Coastele și culmea munților Zamura, de dincolo de apele Prahovei, se întunecau din ce în ce sub îmbrobodirea unei marame liliachii, ce se înnegrea repede. Munții Jepii și Caraimanul își tăiau neted, pe zarea trandafirie, colțurile și șeile lor; capul lui Traian, închipuit de coama muntelui Coștila, se arăta mai deslușit ca în cursul zilei, iar Dihamul, în fund, își scălda în ploaia celor din urmă raze ale soarelui-apune spinarea de lighioană uriașă.
Câțiva brazi mai înalți de pe coastele munților Clăbucetul Baiului și Coștila, precum și un molift stingher, uscat de adânci bătrâneți, își țeseau cu acele și ramurile lor, pe bolta cerească, minunate broderii și dantele neprețuite.
Deodată toate se împânziră, nimic nemaideslușindu-se.
Amurgul dădu loc întunericului.
O păsărică întârziată scoase câteva ciripiri ascuțite deasupra apelor Văii Cerbului, lin șopotitoare.
O stea licări deasupra Zamurei, apoi alta deasupra Caraimanului, în urmă altele și altele străluciră.
„Coax! Coax! orăcăi un broscoi, locuitor al vreunui băltoc dintr-o văgăună ascunsă, iar niște pui de vultur scoaseră țipetele lor jalnice.
Aninișul și făgetul înconjurător ale apei Văii Cerbului fremătară.
Acum tăcere, liniște, pace în Valea Cerbului...
Pace!...
Pace!...
Dar întunericul nu ține mult.
Luna iese de după muntele Sorica, în Valea fetei.
Se înalță, se înalță pe bolta înstelată, învăluind Valea Cerbului într-o lumină argintie.
Poiana la Anini, de pe Clăbucetul Baiului, este scăldată de lumina lunii; numai umbrele așternute ale aninilor tineri și bătrâni mai rup din covorul argintat al pajiștei.
Ora nopții a sosit.
Deodată, venind din vale, coborând de la deal, ieșind din aniniș, se văd niște chipuri albe, parcă de femei.
Ele înaintează spre un tăpșan înmușchiat din mijlocul poienii.
Iată încă o fantasmă albă, mai înaltă și subțiratică, se desprinde din negrul aninișului, cercuitor al poienii.
— Să trăiești, Zână a Zânelor! murmură celelalte, înconjurând-o.
— Bun-găsit, zânelor, drăguțe ale mele! spuse. V-am chemat și văd, cu mulțumire, că toate, mici și mari, puternice și umile, fioroase și blânde, ați alergat la chemarea mea. N-ar fi bine ca de acum înainte să urmăm a ne aduna tot astfel, în toate serile, aici, spre a sta de vorbă, a ne sfătui, a ne cunoaste mai bine, a ne da sprijin, în loc de a trăi răzlețe și neștiutoare unele de altele, ca până acum?
— Așa, așa, bine vorbiși, Zâna Zânelor!
— Atunci, zise Zâna Zânelor, să ne dăm întâlnire în fiecare noapte aici, în poaină la Anini.
— Da, da!
— Chiar de mâine, luni?
— Chiar de luni.
— Acum să ne zicem la revedere și să ne ducem fiecare pe la treburile noastre.
— Da, mai spuse Zâna Zorilor, grăbiți-vă, fiindcă a sosit ora să deschid zăvoarele cerului, să dau drumul soarelui. Zorile să nu vă prindă aici!
— La revedere!
— Pe mâine seară!
— Pe luni!
SEARA I
Luni
— Zânelor, zise Zâna Zânelor, când toate supusele-i fură strânse împrejurul ei pe tăpșanul din Poiana la Anini, ia spuneți, ce mai e nou?
Zânele nu răspunseră.
— Tu, Zână a Stâncilor, ce ai făcut?
— Eu am prăvălit o stâncă pe un urs cât toate zilele, care ieșise din vizuina sa, lihnit de foame, și care scobora în poiana Coștilei să mănânce vreo vacă dintre vitele buștenilor.
— Bine ai făcut, căci vita este bogăția săteanului. Dar tu, Zână a Apelor, lucrat-ai ceva?
— Eu am dat drumul apelor ce aveam în creierul Jepilor, nici prea mult, nici prea puțin, tocmai cât trebuia ca să umble bine fierăstraiele din Bușteni.
— Bun gând ai avut, căci, fără fierăstraie, ce s-ar face munteanul? Dar voi, celelalte?
— Nimic nou de partea noastră, Zână a Zânelor.
— Atunci ce facem acum, cum vom petrece noaptea asta?
Se gândiră zânele, se gândiră. În mare încurcătură erau.
Iată că sosește și Zâna Amurgului, care întârziase.
— Ce este dat de stați așa, gânditoare, cu toate fetelor?
— Ce să fie? Uite. nu știm cum să petrecem noaptea aceasta.
— Atâta numai vă nedumirește? Stați că vă învăț eu: la șezători se povestesc basme. Să facem și noi așa.
— Da, da.
— Dar cine să povestească și ce povești?
— Fiecare dintre noi știind, desigur, un basm, să-l povestească și să vedeți ce iute va trece noaptea, căci ce e mai plăcut decât să asculți o poveste?
— Bine ai gândit, Zână a Amurgului!
— Acum e vorba cine să înceapă?
— Ca mai mare a noastră, se cuvine să începi tu, Zână a Zânelor.
— Așa? Bine, fie. Dați-mi numai răgaz o clipă, să mă gândesc.
Se gândi ce se gândi Zâna Zânelor, apoi zise:
— Să vă povestesc întâmplările unui băiețas care, prin deșteptăciunea și vitejia lui, din copil de sătean s-a făcut ginere de împărat.
PRICHIDUȚĂ
1. Cele trei zâne
În gospodăria mamei Catrina, de la poalele muntelui Clăbucetului Baiului din Bușteni, fiecare copil avea rostul lui. Ion păzea caii, Dumitru păzea vacile, Vasile păzea oile, câinii păzeau găinile de vulpi și de ulii, mama Catrina păzea casa și îngrija de toate alea; numai băiatul cel mic, Prichiduță, nu păzea nimic. Și mult îi era necaz lui Prichiduță că nu i se încredințase și lui să păzească ceva. Sta pe gânduri toată ziulica ori arunca cu pietricele într-un braț al apei Valea Cerbului ce se furișa pe sub coasta livezii și număra rotocoalele ce se iveau la fața apei ori da cu praștia în păsărele. Dar de păzit ceva, nici vorbă.
Până într-o zi când i s-a urât lui Prichiduță, de și-a luat lumea în cap; și-a strâns lucrușoarele: praștia și un cuțitaș, a tăiat o nuielușă dintr-un alun și a pornit pe cărăruia de pe muchia dealului, doar o găsi ceva de păzit. Când să treacă la colțul gardului de mărăcini ce înconjura livada mamei Catrina, vede, suindu-se pe gard, târșa-târșa, un melc codobelc. Îi era grea, se vede, ghioacea-i vineție, că se târa ca un moșneag nezorit și lăsa în urmă-i o dâră argintie, strălucind la soare.
Prichiduță luă melcul în mână și deodată melcul se ascunse în căsuța lui. Mai departe, mergând, iată pe potecă încă un melc și încă unul pe pajiște, unul alburiu, celălalt gălbui.
Îi luă pe aceștia.
— Uite turma mea, gândi Prichiduță și-i puse jos, dar nu pe praful cărării, ci alăturea, pe iarbă verde.
Cei trei melci codobelci, dacă se văzură netulburați, începură a-și arăta cornițele și a se târî, cum știu ei, fără picioare, cu gând să se ducă la Dunăre, să bea apă tulbure.
Prichiduță, cu nuielușa după ei, parcă ar fi păzit cine știe ce oi sau păsări de curte. Dar se vede că nici un păzitpr bun de melci nu era, că de la o vreme i s-a urât și cu treaba asta, s-a așezat pe un bolovan și a început să fluiere, privind la drumul din vale.
Iată că, la spatele lui se lăsă în zbor un cloncan cât toate zilele și negru ca fundul ceaunului: cra!cra!și hap înghie pe nerăsuflate, cei trei melci, toată turma lui Prichiduță!
Cra! cra! cloncanul, prost și fălos, vrea să râdă de băiat și, plecând în zbor, l-atinge cu aripa pe sub nas. Prichiduță dă să-și strângă turma risipită, dar....ia oile de unde nu sunt!
Băiatul, deștept, a înțeles că cloncanul era hoțul cu pricina și numai ce scoate praștia ce o avea ân sân și o aruncă în cloncan care se urcase în văzduh de treizeci de sulițe.
Era dibaci prăştiaş Prichiduţă: pasărea cu pliscul lung căzu grămadă.
Prichiduţă, cu cuţitaşul ce avea la brâu, îndată despică în două pântecele cloncanului, scoase cei trei melci teferi, ascunşi în ghioacele lor, îi clăti la un izvoraş din apropiere şi‑i aşeză binişor pe iarbă, socotind că de acum îşi va păzi mai bine turma, cu ajutorul nuieluşei de alun.
Dar minune! Melcii ieşiră din casele lor, se umflară, se umflară şi ce să vezi? Se dădură de trei ori peste cap şi se făcură trei zâne frumoase, frumoase!
Melcul cel alburiu se făcuse o zână plăpândă şi drăguţă, numai în alb îmbrăcată, cu ghiocei încununată, care zise băiatului:
— Bună vreme, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Ghioceilor, eu prevestesc înturnarea primăverii şi sunt gata să te slujesc.
Melcul cel gălbui se făcuse o zână ’năltuţă, rumenă la faţă, încinsă cu flori de mac, înmărămită cu floarea‑soarelui, şi zise flăcăiaşului:
— Să trăieşti, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Macilor, aducătoarea verii, care umple spicul grâului. Gata sunt să‑ţi îndeplinesc orice dorinţă.
Melcul cel vineţiu se făcuse şi el o zână frumuşică, dar cam ofilită, cu părul despletit, semănat cu flori de brânduşă, şi zise tinerelului:
— Noroc şi vreme bună, Prichiduţă! Eu sunt Zâna Brânduşelor, soli ai toamnei rodnice. Iată‑mă‑s hotărâtă să‑ţi vin în ajutor la nevoie.
Prichiduţă stătea înmărmurit, stană de piatră. Auzise el de zâne şi alte minunăţii povestite de maică‑sa în seri de viscole, stând împrejurul vetrei, dar nu văzuse cu ochii închipuiri de acestea.
Cele trei zâne îi povestiră că, fiind răpuse de sora lor cea vitregă, Zâna Vijeliilor, făuritoarea iernii geroase, palatele lor se schimbaseră în trei ghi‑ oace, una albă, alta galbenă şi alta vânătă şi că ele înseşi, schimbate în melci, trebuiau să‑şi târască casele în spinare.
Acum vraja se curmase, cele trei zâne nu se mai canoneau1, fiindcă el tă‑ iase pe cloncanul vrăjmaş, care din porunca iernii le păzea să nu scape din melcie.
— Domniţe zâne, zise Prichiduţă, închinându‑se cu multă umilinţă, vă sărut mânuşiţele şi vă mulţumesc pentru bunătatea domniilor voastr Eu sunt un biet băiat şi la nevoie nu mă voi da în lături de a vă cere ajutor.
Atunci cele trei zâne luară cele trei ghioace goale şi le dădură lui Prichiduţă.
— Uite, când vei avea trebuinţă de vreuna dintre noi, cheamă‑ne, du la ureche ghioacea, ascultă, şi ce vei auzi va fi răspunsul nostru.
— Fii bărbat fără frică!
— Rămâi cu bine, flăcăiaş!
Şi Prichiduţă nu mai văzu decât trei norişori care se pierdură în văzduh. Stătu băiatul, ca la un minut de ceas, cu gura căscată, mai stete alt minut gânditor, îşi îndesă bine căciula pe ceafă, fiindcă pusese cele trei ghioace în căciulă, şi o porni înainte, că ce să se mai întoarcă acasă, că doar nu‑l aş‑ tepta mama Catrina cu niscaiva cozonaci calzi. Ia, mai bine să‑şi încerce el norocul în lumea asta mare, mai cu seamă acum, că avea trei ghioace roabe la dorinţele lui.
2. Prichiduţă merge în căutarea norocului
Merse el ce merse, ca vântul şi ca gândul, că era purtat pe aripi nevăzute, trecu de mânăstirea Sinaia, trecu de Posada şi de Brazi şi de alte nenumă‑ rate locuri şi într‑o dimineaţă ajunse într‑un oraş mare, unde socoti el să se bage la cineva, la stăpân.
Dar aici văzu copilul‑călător că domnea o mare mâhnire peste tot ora‑ şul; oamenii: tăcuţi, trişti, străzile, mai mult pustii, până şi ştrengarii cei mici nu se jucau, nici nu se târnuiau ca de obicei.
Prichiduţă, vrând a şti de ce e atâta jale asupra unui oraş întreg, se apro‑ pie de o babă care torcea la portiţa unei curţi, părând foarte întristată. O întrebă:
Mamă, de ce te arăţi aşa supărată? Deşi mic, cum mă vezi, eu am da‑ ruri de la nişte domniţe zâne şi aş putea să alin mâhnirea ce te stăpâneşte nu ştiu pentru
— Dar de unde vii, măicuţă? Străin de tot trebuie să fii de aceste locuri, de nu ştii ce nenorocire a căzut asupra oraşului nostru!
— Vin de peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai din muntele Clăbucetul Baiului, călătoresc de nu mai ştiu când, dus pe aripile vântului.
— Muntele Clăbucetul Baiului? N‑am auzit de aşa Uite de ce e atâta jale pe capetele noastre: domniţa, fata împăratului nostru, era un odor de fată; dar cele trei Rusalii, vrăjitoare cu sufletul înnegrit de necazul ce‑l au asupra fetelor de împărat, i‑au luat cele trei scumpe daruri date de Dumnezeu: cea mai mare dintre rusalii, Zgripţuroaica, i‑a furat bunătatea, cea mezină, Hâda, i‑a răpit frumuseţea, iar cea mică, Toanta, i‑a dosit deşteptăciunea. Aşa că în loc de domniţa Dedeţica, bună ca căldura soarelui, frumoasă ca Luceafărul cel scânteietor şi deşteaptă ca o veveriţă năzdrăvană, avem acum o fată de împărat rea, urâtă şi proastă. Bietul împărat şi biata împărăteasă plâng toată ziua, că ţi se rupe inima în două.
Şi plângea şi baba, şi plângea şi Prichiduţă de plânsul ei.
3. Prichiduţă la împărat
Dar Prichiduţă nu‑şi pierdu cumpătul, ci se îndreptă tocmai spre palatul împărătesc. Bate – pac, pac – la uşă, şi un copil de casă îi deschide.
— Ce doreşti, flăcăiaş?
— Să nu vă fie cu supărare, aş vrea să spun o mare taină împăratului, care îi va aduce alinare la întristarea ce‑l usucă.
— Tu, Prichindelule, să aduci alinare la întristarea luminatului nostru împărat? Ori glumeşti, ori aiurezi!
— Ba nici nu glumesc, nici nu aiurez. Să te duci îndată să‑i spui împăra‑ tului că eu pot să‑i vindec domniţa.
—Ei, taci!
— Să te duci, că de aia te‑au pus aici! Dacă nu te duci, o s‑o păţeşti rău când va afla împăratul.
— Iaca mă duc. Al naibii băiat!
Cât clipeşti din ochi şi Prichiduţă fu dus la împăratul care plângea pe un jilţ. Flăcăiaşul nostru îngenunche, sărută poala împăratului şi zise:
— Luminate împărate, oglindă a adevărului, strălucire a bunătăţii, întrupare a vitejiei, am aflat ce jale îţi apasă sufletul şi am venit într‑o fugă să încerc să‑ţi aduc mângâiere. Să nu mă mai cheme Prichiduţă al Catrinei de la Buşteni dacă până în trei zile, trei luni, sau trei ani nu aduc îndărăt bunătatea, frumuseţea şi deşteptăciunea domniţei Dedeţica!
— Fătul meu, fătul meu, să te ajute puterile şi, dacă vei reuşi, să ştii că a ta este domniţa!
Iar Prichiduţă sărută din nou poala împăratului, se sculă şi ieşi din palat, cu inima tâcâind, tâcâind, dar plin de speranţă în izbândă, că se ştia ocrotit de trei zâne binefăcătoare.Prichiduţă răpune pe Rusalia Hâda
Prichiduţă se îndreptă spre pădurea din marginea oraşului. Ajuns aici,
scoase din sân ghioacea Zânei Ghioceilor şi o puse la ureche, zicând:
Ghiocică, ghiocea,
Adu‑mi repede‑aicea
Pe zâna cea albă.
Cu ghiocei în salbă!
Ghioacea îi răspunse şoptind: „Vin”, şi Zâna Ghioceilor se şi înfăţişă şi,
zâmbind dulce, zise:
— Iată‑mă‑s, Prichiduţă, ce doreşti tu?
Prichiduţă îi povesti din păr până în fir cele întâmplate cu Dedeţica şi
făgăduiala dată de dânsul împăratului.
Acum o ruga să‑l ajute să afle frumuseţea răpită domniţei.
— Hâda este o Rusalie puternică prin urâciunea ei, că cine se uită la
dânsa e schimbat în coropişniţă. Ea a furat frumuseţea domniţei Dedeţica
şi a ascuns‑o într‑o piersică care se află tocmai în mijlocul grădinii Hâdei.
Trebuie să pui mâna pe piersică. Dar până să ajungi la ea, o să te lupţi cu o
armată de coropişniţe mari cât nişte câini, având în frunte, drept căpitan,
un coropişniţoi mare cât un leu. Uite, ţine praf de pir pisat, să arunci în lighioanele acelea. Iar când vei ajunge la piersică, să nu care cumva să ridici
ochii în sus, că pe dată vei fi schimbat în coropişniţă şi cu niciun descântec
din lume nu‑ţi vei mai recăpăta faţa de om.
Prichiduţă mulţumi Zânei Ghioceilor, luă praful şi pe aici ţi‑e drumul, la
grădina Hâdei! Grădina părea minunată de departe, dar când să intre, vai,
ce chin! Sute şi mii de coropişniţe, cât toate zilele, se năpustiră pe viteazul
nostru şi‑l împungeau şi‑l umpleau cu venin mohorât ca sângele închegat,
dar Prichiduţă habar n‑avea, nici gemea, nici plângea, ci cu hotărâre spre piersică înainta. Din când în când, arunca din praful de pir şi lighioanele
atinse se prefăceau în scrum.
Se apropiase de piersică, când un cântec duios, răsunând din cer, zise:
„Prichiduţel, flăcău frumos şi drăgăstos, eu sunt Cosânzeana, logodnica
ta, uită‑te la mine cum strălucesc.” Dar el îşi aduse aminte de vorbele
Zânei Ghioceilor şi n‑avea poftă să‑şi trăiască zilele în coropişniţărie; aşa
că, cu ochii la pământ, culese frumos piersica şi zor, zor îndărăt, spre palatul
împărătesc.
Aici chemă pe domniţă, tăie piersica în două, îi dădu o jumătate s‑o mănânce,
iar cealaltă jumătate o mâncă el. Ca prin farmec, Dedeţica îşi recăpătă
frumuseţea, iar el se făcu un Făt‑Frumos drept ca bradul, cu plete de
aur şi cu ochi scânteietori ca de vultur.
4. Prichiduţă răpune pe Rusalia Zgripţuroaica
Prichiduţă Făt‑Frumos nici nu aşteptă să‑i mulţumească împăratul şi
plecă iarăşi în pădure, să cheme pe Zâna Macilor, să‑i vină şi ea în ajutor.
Puse ghioacea gălbuie la ureche şi cântă:
Macule, oaste de crai,
Ce stai într‑un vârf de pai,
Spune repede, cu zor,
Zânei cu obraz roşior,
Pe dat‑aci să sosească,
Ajutor să‑mi hărăzească!
Ghioacea gălbuie îi şopti: „Vin”, şi Zâna Macilor odată se înfăptui în faţa
lui Prichiduţă.
— Prichiduţă, m‑ai chemat! Spune, care‑ţi este păsul?
Flăcăul, arătând zânei cum ar dori el să redobândească bunătatea domniţei
furată de Rusalia Zgripţuroaica, Zâna Macilor îi spuse:
— Prichiduţă dragă, bunătatea Dedeţicăi a ascuns‑o Zgripţuroaica într‑un
spic de grâu pierdut între miile de mii de spice ce se îndoaie la suflarea
vântului colo, departe, în lanurile nesfârşite de pe moşia Zgripţuroaicei.
Va să culegi spicul cel bun, dar mult o să umbli, făcând jumătate ocolul pământului, până să ajungi la el. O să treci prin multe ţări şi o să vezi multe
lighioane: mai întâi prin ţinutul tricolicilor, apoi prin ţara piticilor lui
Nalt‑ca‑gâza care intră în urechi, te asurzesc şi te ameţesc; prin împărăţia
căpcăunilor, oameni cu cap de câine, care te sorb dintr‑o înghiţitură; şi, în
sfârşit, o să intri în ţara scorpiilor, care prin strigătele lor te înnebunesc.
Aici vei găsi spicul cu bunătatea domniţei, deosebindu‑se de celelalte prin
înălţimea sa. Ca să înfrunţi toate lighioanele ce vei întâlni, îţi dau inelul
acesta pe care, dacă‑l pui la degetul cel mic de la mâna dreaptă, te faci nevăzut.
Drum bun, Prichiduţă, eu mă întorc în împărăţia mea!
Prichiduţă plecă şi el să facă jumătate ocolul pământului. Se întâmplă
cum povestise Zâna Macilor, şi dacă n‑ar fi avut inelul care‑l făcea nevăzut,
el n‑ar fi scăpat teafăr, că avu de‑a face cu lighioane ca tricolicii, piticii
lui Nalt‑ca‑gâza, căpcăunii şi scorpiile. Ba împăratul căpcăunilor, dacă nu‑l
văzu, îl mirosi când intră pe moşiile sale. Alergă el după Prichiduţă cu gura
deschisă, de se pierdea falca de sus în nori, iar cea de jos zdruncina pământul,
dar nevăzându‑l, nu‑l putu sorbi.
În sfârşit, după trei ani, trei luni şi trei zile, păşi viteazul zânelor pe pământul scorpiilor, unde domnea Zgripţuroaica. Intră în lanurile de grâu ale
Zgripţuroaicei. Mergea, rătăcind din spic în spic, în căutarea spicului înalt.
Era ca într‑un codru nepătruns. Bătea un vânt tare, ce apleca spicele într‑o
parte şi într‑alta; dar cum era să deosebească Prichiduţă spicul cel înalt?
După trei zile de rătăcire, dădu peste un luminiş, în mijlocul căruia sta,
înţepat, un spic bogat şi înalt, înalt.
— Acesta este spicul cel plin de bunătate!
Se repezi la el, îl smulse cu putere şi p‑aici ţi‑e drumul îndărăt! Sosi la
palatul împărătesc după alţi trei ani, alte trei luni şi trei zile. Chemă pe fata
împăratului şi‑i dădu toate boabele de grâu de le înghiţi. Atunci domniţa
simţi cum sângele cald năvălea în inima ei ce fusese atât amar de ani împietrită
şi, cu zâmbet dulce, parcă zicea lui Prichiduţă: „Ce băiat bun eşti!”,
că de vorbit nu vorbea, fiind încă toantă. Că era bun Prichiduţă se ştia; nu
s‑ar fi dat el pradă la atâtea primejdii şi necazuri, de nu i‑ar fi fost milă de
domniţă, de părinţii săi şi de toţi supuşii acelei împărăţii. Simţindu‑se cu
bunătate la suflet, nici nu‑i trecuse prin gând să se înfrupte cu ceva boabe
de‑ale spicului fermecat şi se mira singur, gândind: „Vezi ce greu e să recapeţi
bunătatea, când ai pierdut‑o o dată?”
Împăratul veni şi el când află de sosirea lui Prichiduţă. Şi când îşi văzu
fata şi frumoasă, şi bună, îl sărută cu dragoste, nemaiştiind de bucurie cum
să mulţumească viteazului Făt‑Frumos.
Dar Prichiduţă zise:â
— Luminate împărate, domniţa e frumoasă, e bună, dar îi mai trebuie şi
deşteptăciunea cu care se putea făli altădată. Mă duc să caut şi darul acesta.
Şi plecă.
5. Prichiduţă răpune pe Rusalia Toanta
De data asta chemă pe Zâna Brânduşelor, care îi lămuri că deşteptăciunea
domniţei o ascunsese Rusalia Toanta într‑un smoc de păr de pe fruntea
unei veveriţe năzdrăvane, cu coada sură, pe care trebuia el s‑o prindă în
pădurile ce se ţineau lanţ, spre miazănoapte.
— Nu vei putea prinde veveriţa decât fermecând‑o, zise zâna, dar nu
prin farmece d‑ale noastre, ci printr‑unul ce‑l ai tu din copilărie; întoarce‑te
cu mintea la copilăria ta, răscoleşte anii când nu păzeai nimic şi vei
afla!
Zicând acestea, Zâna Brânduşelor se prefăcu într‑un norişor care pe
dată se risipi.
— Dar bine, Zână Brânduşică, strigă Prichiduţă supărat, asta ţi‑a fost
toată ajutorarea? Să mă fi cinstit şi dumneata cu vreun dar vrăjit, ca surioarele
cu ghiocei şi cu maci. Sfatul tău nu costă scump.
„Farmecele mele? A vrut să‑şi bată joc zâna de mine. Ei, poftim, mai
fă bine la oameni! Copilăria mea? La ce mă gândesc la timpurile când nu
eram bun de nimic?”
Ce să facă băiatul? N‑avea încotro; o porni şi el spre pădure. Intră mai
întâi în pădurea de stejari: la marginea pădurii, ţuşt! o veveriţă sare şi se
urcă pe un stejar, repede ca o nălucă. D‑acolo, de sus, se uita rânjind la
Prichiduţă care stătea jos, cu gura căscată la ea.
— Tu eşti veveriţa cu pricina! strigă Prichiduţă. Te cunosc după coada
sură şi smocul de păr de pe frunte. Să‑mi dai smocul, că te‑a luat Aghiuţă!
Dacă te-aș întreba unde locuiesc zânele, ce ai spune? Crezi că ele nu există, că sunt doar plăsmuiri, sau le-ai căuta spre zările copilăriei, aflându-se pe tărâmuri îndepărtate, acolo unde omul nu le poate vedea, dar le poate simți prezența fermecată?
SEARA A IV-A
Joi
— Surioarelor, zise Zâna Vânturilor, Zâna Păsărilor v-a povestit întâmplările a două fete de morar...
— Și tu ce ai de gând să ne povestești?
— Eu ma să vă istorisesc isprăvile a trei feciori de împărat.
— Să te vedem cum o aduci!
— Ascultați:
CEI TREI FECIORI DE ÎMPĂRAT
1. Broasca, ghionoaia și păunul
În vremurile de demult, când Bucegii erau de două ori cum sunt astăzi, iar Prahova mai adâncă și mai lată ca Dunărea, domnea asupra ținutului, cuprins acum între Câmpina și Predeal, Timuș, împărat puternic.
Împăratul Timuș și împărăteasa ajunseseră la adânci bătrâneți, fără să aibă copii; mâhnirea lor era mare, căci cui era să lase împărăția?
Încercaseră ei tot ce le era cu putință ca să capete moștenitori. Chemaseră învățați renumiți de peste mări și țări, vrăjitori puternici de prin rărunchii pământului, pustnici cuvioși din pustietățile Sinaiei, dar nimeni dintre aceștia, cu toată știința sau sfințenia lor, nu putură găsi leacul, deși Timuș le făgăduise avuții mari și cinste deosebită.
Într-o zi, împărăteasa se preumbla în grădina palatului gînditoare și amărâtă. Ajungînd la câțiva pași de un lac, vede o broscuță care sălta: țușt! țușt! prin ierburile de pe mal. Dar nu făcu încă doi pași, și iată o barză, țopa! țopa! pe picioroangele sale roșii, se apropie de broscuță, o înhață de un picior și gata, hap! s-o înghită. Biata broscuță se zbătea cum putea, orăcăind jalnic. Împărătesei i se făcu milă de bietul dobitoc; luă o piatră de jos și o aruncă în barza care se sperie, scăpă din cioc broasca și fugi.
Broscuța se scutură frumos, se dete de trei ori peste cap și – uite minune! – se făcu o zânișoară mititică, care zise împărătesei, înmărmurită:
— Îți mulțumesc, împărăteaso, că m-ai scăpat de urgia vrăjitorului Sânge Roș, care mă schimbase în broască și acum vrea să mă nimicească. Spune-mi cu ce să te răsplătesc? Ce vrei să-ți dau? Comori vrei? Bogății mari?
— Nu zâno, nu! Cea mai nestemată comoară pentru mine ar fi un băiat!
— Ei, să știi că nu va seca de două ori lacul de arșița soarelui și vei avea un fiu. Și fiindcă ai avut agerime și ai ochit vrăjitorul tocmai la minutul cel bun, băiatul tău va fi deștept. De!... Mare și tocmai frumușel n-o să fie, că o biată broască nu-ți poate da pe Făt-Frumos!
Făcându-se zâna fum, împărăteasa alergă fuga, parcă întinerise, la împăratul, de-i spuse întâmplarea.
Se bucurară foarte amândoi, mai cu seamă că băiatul făgăduit avea să fie deștept.
Se cam posomorî împărăteasa când își aminti și vorbele zânei, precum că copilul nu va fi mare, nici frumos.
— Ia lasă, nevastă, zise, mîngîind-o, împăratul. Ce-i trebuie unui fecior de împărat să fie cât o namilă sau frumos? Deștept numai să fie, ca să ocârmuiască cu înțelepciune pe supușii săi, când va fi împărat.
Câteva zile în urmă împărăteasa își purta gândurile prin codrul ce se învecina cu lacul din grădină.
Mergînd tot mai în adâncimile codrului, aude niște țipete. Vede, într-o rariște, bătându-se două dobitoace înverșunat: o ghionoaie fioroasă se lupta cu o chifteriță uriașă. Ghionoaia ciocănea în chifteriță, iar chifterița o împroșca cu veninul din coadă de o orbea pe ghionoaie.
Lupta era în toiul ei, când iată împărăteasa! Cum o văzură se opriră o clipă.
Ghionoaia strigă:
— Împărăteaso, vino-mi în ajutor! Stropește-mă pe ochi cu apă, să mi se limpezească vederile, că te voi răsplăti.
— Nu, împărăteaso, țipă chifterița. Ajută-mă pe mine! Udă-mi coada cu apă proaspătă, să se învioreze, să pot învenina pe ghionoaie. Altminteri, să știi că te voi umple cu venin când ți-o fi lumea mai dragă.
Împărăteasa se gândi ce să facă. Chifterița, un dobitoc înveninat, ghionoaia rea, dar cel puțin nu era scârboasă și apoi nu o amenința, ci o ruga frumos.
Împărăteasa stropi cu apă ochii ghionoaiei. Numai ce se repezi atunci ghionoaia și dete o ciocănitură cu ciocul în capul chifteriței care se făcu chiselită.
— Îți mulțumesc, împărăteaso, că m-ai scăpat de această dușmană turbată a mea. Ce vrei drept răsplată? Vrei, comori, vrei avuții mari?
— Nu-mi trebuie comori. Cea mai nestemată comoară ar fi pentru mine un fiu.
— Ei, să știi că o să ai un fiu viteaz, întocmai ca mine.
— Întocmai ca tine? Dar tu ești rea!
— Apoi fiecare după puterile sale. Eu atâta-ți pot da, atâta-ți dau.
Împărăteasa se întoarse în grabă la palat și povesti împăratului întîmplarea cu ghionoaia și chifterița.
Împăratul se bucură foarte, gândindu-se că va avea un fiu deștept, după cum făgăduise broasca, și viteaz, după asemănarea ghionoaiei.
— Dar dacă o fi rău la inimă?
— Doar nu ne-o dărui Dumnezeu un șarpe!
Mai trecu ce trecu; într-o zi se plimba împărăteasa prin curtea palatului. Vede un păun frumos cățărat pe un zid și tipând jalnic: Leon! Leon!
— O piatră, și apoi o alta, și încă alta cade la picioare împărătesei. Se uită ea printr-o găurică a zidului și vede pe un drac de copil, dintre vecini, care împroșca cu pietre pe păun; păunul prost și fudul ca toți păunii, în loc să se ferească, să-și caute un adăpost, sta mereu pe zid și primea în cap toate pietrele.
Împărătesei, făcându-i-se milă, strigă la copil, care se sperie și fugi.
— Leon! Leon! țipă păunul. Îți mulțumesc, împărăteaso, că m-ai scăpat de pietre. Cu ce să te răsplătesc? Vrei cinste mare, vrei comori?
— Cea mai neprețuită comoară ar fi pentru mine un băiat.
— Ei, să știi că vei avea un fiu ca mine de frumos.
Și păunul își roti coada fălos și, zburând greu, s-a șters din ochii împărătesei.
Împăratul mult se bucură când îi povesti împărăteasa cum că păunul îi făgăduise un băiat frumos, întocmai ca dânsul. El zise însă:
— Vorba e că păunul e frumos, dar prost!
— Ce face cu asta? Zâna broască îi va da deșteptăciune.
— Așa e! Va să zică o să avem un fiu deștept
— Viteaz...
— Frumos...
—Ce-i mai trebuie?
2. Cele trei zâne nașe
Într-o dimineață împărăteasa nu avu un fiu după cum dorea, ci trei băieți deodată. Trei fii gemeni, în totul asemenea unul cu altul, frumoși, să-i sorbi într-o lingură cu apă.
Împăratul se bucură, căci copiii sunt bucurie la casa omului.
Dar împărăteasa era nedumerită: se gândea cum o să se împartă între trei băieți cele trei daruri făgăduite? Toate la unul și ceilalți nimic, ori fiecăruia câte unul din daruri?
Împăratul trimise crainici să vestească în toate unghiurile împărăției nașterea celor trei fii ai săi.
Mare veselie în toată împărăția și masă întinsă la curtea împărătească.
O săptămână încheiată a ținut sărbătoarea: s-au mâncat zece mii de pești, cincizeci de mii de oi la frigare și o sută de mii de pâini. Din fărămiturile pâinilor se făcură mormane din care se înfruptară și păsările cerului. Cât despre cozonaci și prăjituri, nimeni n-a putut să le numere.
Lume peste lume veni la botezul celor trei gemeni: împărați, vrăjitori, zâne și popor.
Zâna Grâului, care era de-o frumusețe scânteietoare, se apropie de unul din leagăne și zise:
— Finule, te vei numi Voinea: tu vei fi viteaz și frumos. Dar nu vei fi desăvîrșit. Îți dau cutiuța aceasta; când mustața îți va miji deasupra buzelor, vei deschide cutiuța și vei găsi rostul tău în lume.
Zîna Gîzelor, o zânișoară plăpîndă și micșoară, se apropie și ea de al doilea leagăn și rosti:
— Finule, te vei numi Statupalmă: tu vei fi deștept și bun, însă îți va lipsi un dar. Îți dau fluierașul acesta; în ziua când cel dintâi fir de barbă se va arăta la bărbia ta, să spargi fluierașul și vei ști ce trebuie să cauți.
Toată lumea aștepta acum să vadă nașa celui de-al treilea geamăn.
Se întrebau unii pe alții: Cum o sa fie? Frumoasă ca Zîna Grîului, ori drăguță ca Zîna Gîzelor?
Mare fu mirarea tuturora și nespusă mâhnirea împăratului și împărătesei când văzură apropiindu-se de cel de-al treilea leagăn o băbătâie pocită, având un nas al cărui vârf se înfrățea cu bărbia.
— Eu sunt Zâna Ciupercilor otrăvitoare. Pe mine ați uitat să mă poftiți la botez și am să mă răzbun.
Tu, fiule, te vei chema Bâzâilă! De toate ce vei vedea te vei mira ca un prost și vei bate din buze. Darul meu uite-l! Un cotor de ciupercă. În ziua când din copil te vei face flăcău frumos, vei despica cotorul acesta și vei afla ce anume trebuie să cauți în lume.
3. Cutiuța, fluierașul și cotorul ciupercii
Cei trei frați crescuseră, dar pe ce creșteau nu mai semănau unul cu altul.
Unul rămase pitic și chiar chircit: acela era Statupalmă, după cum îl numise nașa sa, că era cât o palmă.
Statupalmă nu era frumos, dar era deștept de-i scăpărau ochii. Toate drăciile le făcea la curtea împăratului, tatăl său, iar la vremea socotelii se ascundea; nu avea astâmpăr de un minut și numai din păcăleli îi ținea pe curteni și pe slujbași. Norocul lui că era fiu de împărat. Altminteri, bun la inimă, că n-ar fi făcut rău nici unei muște. Dar fricos...nevoie mare. Toate nimicurile îl speriau, îl înspăimântau. N-avea curaj nici cât un purice.
Frate-său, Voinea, nu-i semăna, după cum nu seamănă un broscoi cu un luceafăr. Voinea era frumos de pica. Și era foarte voinic și viteaz. Nimic din ce sperie pe copii nu-l speria pe dânsul; era întotdeauna gata să înfrunte orice pericol.
Avea numai un cusur: era foarte răutăcios. Răutăcios cu oamenii și cu dobitoacele: călca, înțepa, strivea, lovea fără nici o milă tot ce-i ieșea în cale.
Cât despre al treilea geamăn, o fi fost el frumos, bun la suflet și voinicos, dar, săracul, era prost de da în șanțuri, mai prost ca o turmă de oi, mai prost ca un cârd de gâște. Credea orice-i spuneai și când s-apuca de vreo treabă la sigur că ieșea pe dos, fiindcă n-avea istețime și era încurcă-toate. La orice vedea sta cu gura căscată și bătea din buze de mirare. Nu degeaba se numea Bâzâilă.
Cei trei frați crescură, crescură, până într-o zi mustața miji deasupra buzelor lui Voinea, un fir de barbă ieși din bărbia lui Statupalmă, iar Bâzâilă era un flăcău frumos cu plete aurii.
Împăratul adună în sala tronului pe toți curtenii, miniștrii, slujbașii cei mari și toți învățații împărăției, chemă și pe cei trei fii ai săi și zise:
— Feții mei, a sosit ziua cea hotărâtă de cele trei nașe ale voastre, ca să deschideți, spargeți și despicați diecare darul ce v-au adus la botezul vostru. Începe tu, Voinea!
Voinea deschide cutiuța Zânei Grâului și scoase dinăuntru - te miri ce? - un bilețel.
— Un bilețel? zise împăratul. E ceva scris pe dânsul?
— Este, tată!
— Să ne dea citire marele nostru dascăl al școalelor.
Ministrul școalelor citi:
E dulce, blândă și frumoasă,
E floare rară și aleasă.
Cine o are e fericit,
Căci este om de toți iubit.
— Atâta numai? ori mai e ceva?
— Mai stă scris dedesubt: Omul.
Care va să zică este o ghicitoare? Să vedem cine o ghicește.
Toți se uitară unii la alții. Adunarea tăcu. Ghicitoarea era grea.
— Ei, nu ne poate tălmăci nimeni înțelesul ghicitoarei?
Unul din curteni zise atunci:
— Luminate împărate, cunosc eu un cuvios pustnic care ar fi în stare să dezlege ghicitoarea.
— Să-l aduci fără întârziere pe acest pustnic. Până atunci, la rândul tău, Statupalmă!
Statupalmă, frângând fluierul, ieși din el un bilețel.
— Iarăși un bilețel! Dă-ne citire, mare dascăle.
Dascălul citi:
Pe cei drepți îi ocrotește,
Pe cei râi îi nimicește,
Strălucite fapte face
În război și-n timp de pace.
Dedesubt mai sta scris:
În lumea largă.
— Ghici, ghicitoarea mea! Hai, să vă văd toți câți sunteți aici!
Aș, ce să ghicească? Tăcură toți, de ai auzit zbârniind o musculiță.
Bâzâilă despică cotorul ciupercii în două și află tot un bilețel.
— Marele dascăl citi:
Fără de dânsa dai în gropi,
Dacă n-o ai, de greu nu scapi.
Poate fi mare, în trup mic,
Și-n trup mare de nimic.
Dedesubt sta scris:
Unde a dus mutul iapa.
— A treia ghicitoare.
— Niciunl din voi nu dă nici acesteia de rost? La grea încercare ne pun zânele!
— Luminate împărate. zise un curtean intrând, a sosit cuviosul pustnic.
— Să intre degrabă, să intre!
Cuviosul pustnic, moșneag cu barba albă, lungă de doi coți, cu trupu cam adus, intră și închinându-se până la pământ, zise:
— Strălucite împărate, m-ai chemat pe mine, un sărman pustnic. La ce pot să-ți slujesc?
— Cuvioase pustnice, e vorba să de dezlegi trei ghicitori încâlcite, cărora noi nu le dăm rost. Marele dascăl șă ți le citească.
Marele dascăl citi cele trei ghicitori.
Pustnicul stete puțin gânditor, apoi zise:
— Împărate Timuș, într-adevăr că sunt grele aceste trei ghicitori. Cu slaba-mi minte eu le înțeleg așa:
Voinea să plece pe Bucegi, să afle pe Vârful Omului o floare rară, Statupalmă să plece în lumea largă, să găsească ceea ce:
Pe cei drepți îi ocrotește,
Pe cei răi îi nimicește.
iar Bâzâilă să facă ce-o face, să afle locul unde mutul a dus iapa, și acolo va pune mâna pe darul fără de care dai în gropi.
— Mult ne-ai luminat, pustnice! dar fie și atât. Fețiimei, ați auzit, trebuie să plecați. Tu, Voinea, să te urci pe muntele Omul, tu Statupalmă, să te pierzi în lumea largă, iar tu Bâzâilă, să nimerești la locul unde a dus mutul iapa! Luați-vă fiecare câte ceva într-o traistă, încălțați niște opinci mai ușurele, puneți căciula în cap și drumul să fie al vostru, ca al oricărui drumeț, că până nu veți afla cele orânduite în ghicitorile voastre nu mai sunteți fii de împărat, ci oameni ca toți oamenii.
Ce să facă cei trei gemei? Se supuseră poruncii tatălui lor și plecară fiecare, după cum îl tăia capul.
🌻 VOINEA
1. Zâna Fluturilor
Umbrele nopții nu apucară bine as e risipi și Voinea, după ce vârâ ceva merinde într-o traistă, se puse pe drum. Era sprinten Voinea și voios, că firea lui nu era de băiat posac; deși plecase să afle, nici el nu știa ce, cânta un cântec haiducesc, de hăuiau pădurile. Din deal la vale, din răstoace în costișe, din păduri în poieni, haidea, haidea, se luminase de-a binelea când Voinea ajunse în luncile din gura Văii Cerbului, la picioarele muntelui Clăbucetul Baiului.
Apele Văii Cerbului curgeau liniștite, fără zor; peste ele se ridica încet o ceață străvezie. În față, Bucegii, Caraimanul și Coștila, mângâiați de razele soarelui ieșite de după Zamura, păreau trandafirii. Pe colțul Jepilor sta, înfipt cu temei, un nor cenușiu.
Voinea se așeză pe un buștean de fag îmbrăcat cu mușchi pufos, să mai răsufle și să îmbuce ceva. Pe când sta el așa, rupând cu dinții dintr-un codru de pâine și gândindu-se la ghicitoarea: „E floare rară și aleasă”, iată un fluture cu aripile mari, argintii, se lasă pe iarbă drept în fața voinicului.
Voinea aruncă căciula după el, îl prinde dedesubt și se apropie să pună mâna pe fluture, să-i rupă aripile, să-l chinuiască, numai așa, de răutate, cum avea obiceiul. N-apucă însă să ridice puțintel căciula și aude un glas pițigăiat, zicându-i:
— Voineo, Voineo, nu fi rău la suflet! Nu mă omorî, dă-mi drumul, că mult bine îți voi putea face la nevoie. Eu sunt Zâna Fluturilor.
Voinea, mirat de așa întâmplarem, că el nu-și închipuise că fluturii pot vorbi, ridică căciula.
— Bine ai făcut, Voineo, că mi-ai dăruit viața! O să te răsplătesc. Uite, ia pe degetul cel mic nițel praf de pe aripioara mea cea dreaptă, și când vei avea trebuință de ajutor să te uiți la deget și să te gândești la mine.
Voinea făcu după cum îi spuse fluturele, iar acesta zbură și se pierdu în zare.
„Ciudat, ciudat”, gândi Voinea, apoi se întinse pe iarbă, își făcu pernă din buștean și adormi.
2. Regina Albinelor
De dormit a dormit Voinea, dar cât, nu putu ști. Niște trăsnete grozave îl deșteptară.
Zăpăcit, se sculă. Ce să vezi? Toate zăgazurile cerului se rupseseră, apa curgea cu găleata, trăsnete, fulgere… Apele Văii Cerbului veneau grozave, prăpăstioase, târând bolovani, bușteni, copaci de-a-ntregul… Ei, acum poftim de mai treci dincolo, pe Caraiman!
Ce era de făcut? Își frângea mințile Voinea de neputință. Nu putea să aștepte trecerea furtunii și scăderea apelor, că-I era de zor să afle floarea rară și aleasă.
„Prost ce sunt! Ia să încerc puterea fluturelui”. Se uită la degetul cel mic argintat de praf fluturesc și numai ce se pomeni cu gângania înaripată.
— Știu ce vrei, Voinea, să treci dincolo. Hai, pune-te de-a călare pe mine, să te trec!
— Glumești, ori vrei să râzi de mine? Cine a mai văzut om călare pe fluture!
— Ascultă ce-ți spun!
— Fie, să-ncerc!
Dacă se așeză călare pe fluture, se făcu acesta mare cât un cal și cât clipești din ochi și trecu pe Voinea dincolo.
— Îți mulțumesc, fluture, fluturaș!
— Mergi cu bine, voinice! Să știi că multe ai să înfrunți de acum înainte, căci mulți dușmani și vrăjitori haini vei întâlni, până să dai de floarea rară și aleasă.
— Nu mi-e teamă de nimic și de nimeni, că de aceea mă cheamă Voinea cel voinic.
Și merse Voinea înainte cu gând să se urce pe Caraiman și de acolo, sus, sus, pe Omul. Merse el ce merse cu inima bărbată. Părăsi aninii, se strecură printre fagi, ajunse în brădet. Uitându-se înainte pe o potecuță ce se strecura printre bolovani, vede pe o piatră, târându-se greoi, o biată albină. Voinea și ridicase piciorul s-o strivească, fiindcă nu putea să vadă o gânganie fără a o nimici, când un glas zbârnâitor îi zise cu repezeciune:
— Voineo, Voineo, nu fi negru la suflet, nu mă omorî, că mult bine îți voi putea face la nevoie!
— Poftim, acum și albinele vorbesc ca oamenii. Ce ești tu și ce cauți pe aci?
— Eu sunt Regina Albinelor. De trei zile călătoresc. Am plecat din regatul meu unde e jale și amar, că vrăjitorul cel rău, Brumarul, s-a năpustit asupra florilor noastre și le-a veștejit. Trandafirul stă ofilit pe tulpina sa; nalba cea mândră și-a aplecat lumânarea falnică, măzărichea și-a decleștat cârceii fără putere, iar floarea-soarelui privește tristă spre pământ. Supusele mele mureau de foame. Mi-am luat lumea în cap și am pornit-o spre munte, doar voi găsi vreo țară mănoasă în flori hrănitoare. Și acum abia mă târăsc de obosită ce sunt. Dar tu, Voineo, unde ai plecat?
— Am plecat să culeg floarea rară și aleasă.
— Grea sarcină ți-ai luat asupră-ți, Voineo! Dar fiindcă m-ai cruțat, o să te răsplătesc. Uite, ține fărâma aceasta din aripioară, înfige-o în căciulă cu un ac de brad. Când vei fi în mare nevoie, scoate-ți căciula, uită-te la aripioară și eu voi sosi să te ajut. Drum bun, voinice! Curaj și bărbăție, că cu multe o să ai de luptat, până să ajungi la țel.
Voinea făcu cum îi poruncise Regina Albinelor, și albina odihnită zbură ca o săgeată prin brădet.
Una câte una, petele cu care razele soarelui împestrițau potecuța se întunecară și se șterseră, muntele Morarul înghiți soarele, noaptea sosi.
Voinea se culcă pe un pat de mușchi, drept căpătâi luând un bolovan. Și adormi gândindu-se la floarea rară și aleasă.
3. Strâmbălemne
Voinea se deșteptă cu voioșie. Vezi că visase niște visuri frumoase, care-l unseseră la inimă.
Deschizând ochii pe jumătate, i se păru că un nor mare îi ascundea lumina soarelui de dimineață. Se frecă la ochi, îi deschise de tot; vedea întunecat. Se scoală, dar ce vede? Altul decât Voinea s-ar fi îngrozit de spaimă.
O namilă de uriaș stătea aplecat asupra lui, ținând în mână, drept baston, un brad înalt de zece stânjeni. Capul lui era cât un poloboc, firele-i din barbă, groase cât niște funii, picioarele, prăjini fără sfârșit. Se uită la Voinea rânjind:
— Cine ești tu, gânganie? Și cum ai îndrăznit să pășești pe moșiile lui Strâmbălemne?
— Eu sunt Voinea cel viteaz, fiul împăratului Timuș. Am plecat în căutarea florii rare și aleasă.
— Ha! Ha! Ha! Râse uriașul, de vuiră prelung codrii. Și cum ai crezut, gâză, că o să calci în ținutul uriașului Strâmbălemne, nesupărat de nimeni?
— Nu mi-e frică de nimeni și nici chiar de tine, uriașe!
Și V oinea sta înfipt, mândru.
— E, știi că-mi placi, viermulețule! Aș putea să te strivesc ca pe o musculiță, dar te văd viteaz și de aceea te cruț. Te voi lăsa să treci prin împărăția mea, numai să-mi faci ce-ți voi porunci.
— Sunt gata la orice.
— O să ai de furcă, să îndeplinești ce-ți voi arăta. Vezi bradul acesta gros, care pentru mine este un bețișor și pe care trei din semenii tăi d-abia îl pot înconjura cu brațele lor? Ca acesta mai sunt alții cu sutele. E vorba să mi-i dobori pe toți la pământ. Uite, mi-e milă de tine; îți dau cuțitașul acesta, să te ajuți cu el. Când vei fi gata, n-ai decât să fluieri, voi veni să-ți văd isprava.
Uriașul, ridicând piciorul, trecu peste muntele Caraiman și se făcu nevăzut.
Cuțitașul lui Strâmbălemne era un topor cât toate zilele pe care de-abia îl ținea Voinea cu amândouă mâinile.
Voinea se puse cu temei pe lucru, că n-avea încotrom, ș-apoi, nu se speria el de muncă.
În toate zilele culca la pământ câte un brad.
Greu i s-a părut la început, dar pe zi ce trecea se făcea mai puternic și munca lui era cu spor.
Trecu o lună, trecură două, trecu un an.
În sfârșit, toți brazii cei groși erau culcați la pământ.
Voinea fluieră și Strâmbălemne se arătă.
— Ce, ai isprăvit? Întrebă uriașul cu mirare.
— Am isprăvit.
Strâmbălemne merse din brad în brad, îi numără cu băgare de seamă și apoi, arătându-se foarte mulțumit, zise lui Voinea:
— Voineo, văd că ești un om vrednic. Te las să treci înainte și, ca să te răsplătesc, îți dau paiul acesta, cu care să te aperi împotriva dușmanilor.
Zicând acesta, uriașul se făcu nevăzut.
Paiul lui Strâmbălemne era o ghioagă groasă și lungă.
„Tocmai bună de reazăm când voi fi ostenit”, gândi Voinea și-și luă drumul înainte, spre culmea munților.
4. Uliul și ghionoaia
Soarele fiind la amiază, Voinea se opri să se odihnească la umbra unui brad. Aude un foșnet de frunze și niște țipete jalnice ieșind dintr-un desiș. Se duce într-acolo, să vadă ce este.
Era un pui de uliu încurcat în niște cetină, din care nu mai putea ieși. Voinea, gata cu ghioaga să-l turtească.
Dar puiul de uliu îi țipă în limba lui păsărească:
— Voineo, Voineo, nu fi rău la suflet. Nu mă omorî, ci mai bine descurcă-mă din cetina asta, că mult bine îți voi putea face la nevoie!
Voinea nu se mai miră că uliu vorbește, fiindcă auzise deja vorbind un fluture și o albină; el se supuse și scoase puiul de uliu din cetină.
— Bine făcuși, voinice, că mă cruțași! Eu te voi răsplăti. Ține un fulg, bagă-l în traistă! Când vei fi în vreo mare nevoie, scoate-l, suflă asupră-i și eu voi veni să te ajut.
Voinea puse fulgul în traistă, iar uliu zbură.
„Și pe cer el se zărea,
Întâi ca un porumbaș,
Apoi ca un lăstunaș,
În urmă un bondăraș,
Și-n zare de ajungea,
El din zare se ștergea.”
Voinea își urmă drumul înainte, fără șovăire. Ce-i mai păsa?
Avea un fulg în traistă, aripă la căciulă și ghioagă în mână.
Trecuse acum pe muntele Coștila.
Tocmai ocolea un stei de cremene, când se pomeni cu o pasăre uriașă că se lasă asupră-i în zbor și: țanc! țanc! cu ciocul ascuțit în cap, că de n-avea căciulă, țeasta capului i-ar fi fost găurită.
Pasărea furioasă dete de trei ori din aripi, de stârni un vânt puternic, și țipă:
— Cine ești și ce cauți pe aci, împielițatule? Cum ai îndrăznit să intri pe pământurile mele?
— Dar tu cine ești, de te rățoiești așa la mine?
— Dar îndrăzneț mai ești, flecuștețule! Eu sunt puternica ghionoaie cu ciocul de fier și domnesc pe toată întinderea Coștilei. Cine cutează a-mi călca moșiile moare cu capul găurit de mine.
— Eu sunt Voinea cel viteaz, fiul împăratului Timuș.
— Și încotro ai plecat?
— Să găsesc floarea rară și aleasă.
— Nesocotitule! O loază ca tine! Auzi îndrăzneală!
— Până una, alta, cucoană ghionoaie, dă-te la o parte și lasă-mă să trec, că mi-e de zor!
— Uite, mă, dar grozav mai ești! Știi că-mi place cutezanța ta?
— Dacă-ți plac, lasă-mă să trec!
— Te voi lăsa după ce-mi vei munci.
— Sunt gata la orice.
— Ei, atunci uite care e porunca: să-mi ucizi toate păsărelele din pădure, din vale și de pe înălțimi. După ce le vei ucide pe toate, să le strângi aci, să le înfigi pe fiecare într-o frigare și să le frigi. Dar să nu lași o păsărică, c-alminteri n-ai făcut nimic. Și să fie bine fripte, rumenite cum e mai frumos. Când vei fi gata, să fluieri, eu voi veni să-ți văd isprava.
Ghionoaia: toc! toc! își ascuți ciocul de fier într-un brad și fșșt! Zbură de se făcu nevăzută.
Sta gânditor Voinea și se scărpina în cap cu nedumerire. Cum să omoare el atâta mare de păsărele? Arme n-avea de nici un fel; limba păsărească n-o știa, să momească păsările, să-i cadă în palme. Ce să facă? Ce să facă? Își lăsă traista jos, cu gândul să guste ceva. Iată că iese din traistă un fulg.
— Uite fulgul uliului de adineauri, care mi-a făgăduit ajutor la nevoie. Adică ce-ar fi să-mi încerc norocul cu uliul?
Suflă asupra fulgului și pe dată se înfățișă uliul.
— Iată-mă-s, Voineo; care ți-e păsul, la ce pot să te ajut?
— Uliule dragă, mare pacoste pe capul meu. Sunt pe moșia ghionoaiei celei rele, care nu mă lasă să pășesc înainte, până nu-i voi omorî toate păsările din ținuturile ei, să le pun în frigare și să le frig.
— De atâta numai te vaiți? Lasă pe mine! Eu ți le aduc pe toate, până la una; tu numai să pregătești frigări.
Uliul plecă la vânătoare, iar fiul de împărat se puse la făcutul frigărilor.
Uliul pe fiece minut aducea câte o păsărică, Voinea o înfigea în frigare.
Trecu o săptămână. Uliul, la a zecea mie păsărică ce aduse, se așeză pe un bolovan să mai răsufle, că nu se odihnise nici un minut, nici ziua, nici noaptea, de când plecase la vânătoare și țipă lui Voinea:
— Voineo, de acu’ poți să fluieri.
— Dar n-o mai fi rămas vreo păsărică?
— Nici puișor de puișor.
— Îți mulțumesc, dragă uliule, m-ai scăpat din mare încurcătură.
Plecând uliul, Voinea fluieră și ghionoaia se arătă.
— Cum, ești gata?
— Da, poftim de vezi, cucoană ghionoaie!
Rotindu-și ochii împrejur, ghionoaia văzu o pădure de zece mii de frigări, fiecare stând pe două furci și cu câte o pasăre friptă, și mai mare și mai mică.
Se duse, mirosi una, ciocăni pe alta.
— Minunat băiat ești, Voineo; n-am ce zice. Îți dau voie să treci peste moșia mea, ba o să te și răsplătesc. Ține astă pană. De câte ori vei simți trebuință a fi dus în altă parte decât unde ești, să pui pana aceasta la subsuori, vei fi ridicat în slava cerului, zburând ca o pasăre, și vei ajunge la locul dorit într-o clipă.
Voinea puse pana la căciulă, iar ghionoaia se șterse din fața lui.
5. Soarbeape
Voinea mergea acum cu curaj, căci i se părea că nu mai are mult de suit. Vedea fundul Văii Cerbului, și la dreapta își închipuia vârful Omului pe care trebuia să se găsească floarea rară și aleasă.
Cum mergea el pe o potecuță mărginită de prăpastia văii, despărțind Coștila de Moraru, iată deodată se înfăptuiește în față-i un om cât toate zilele, cu o gură cât o șură, cu ochii rătăciți și mișcări fără de rost și țipând:
— Mi-e sete, mor de sete, mi-e sete!
— Bea și tu, dihanie, apă din vale, că nu lipsește. Uite cum mugește!
— Picătura aceea din vale? Îndrăznești să râzi de mine, nemernicule? Acum te sorb dintr-o răsuflare.
— Zău? Dar cine ești tu, frumosule? Eu sânt Voinea cel viteaz, fiul împăratului Timuș.
— Și eu sunt Soarbeape cel vestit și cel veșnic însetat. Mă mir cine te-a trimis să-mi tulburi apele.
— Nu m-a trimis nimeni, ci eu am plecat să aflu floarea rară și aleasă.
— Ha! Ha! Auzi gând nebunesc. Vorba e că nu vei trece înainte până nu-mi vei munci.
— Sunt gata la orice.
— Un lucru ai să-mi faci: să strângi toate apele din ținutul meu și să le verși într-o groapă ce vei săpa în stâncă.
— Voi face-o și pe asta.
— Dar să nu lași nici un râuleț, nici un pârâiaș, nici o picătură de acelea care piștesc prin stâncă sau mușchi, căci altminteri nu mă mulțumești.
— Vorba e cum să fac eu așa ceva cu mâinile?
— Mi-e milă de tine. Na găleata asta, să te ajuți cu ea. Ține și o sapă. Când vei fi gata, să strigi de trei ori cât te-o ține gura: “Soarbeape, Soarbeape, Soarbeape!” Eu voi sosi îndată să-ți văd isprava.
Soarbeape începu iar a țipa: “Mi-e sete, mor de sete!”
Voinea stătea înfipt. Începuse a pierde speranța izbândei. Multe făcuse el singur, și cu ajutoare, dar să strângă toate apele dintr-un ținut? Doar nu era Scaraoțchi să facă vreo drăcie.
— Ei, cum o potrivești?
„O încercare, n-are supărare. Ia să încerc! Tocmai acum să mă înec, ca țiganul la mal?”
Se puse, dar Voinea pe muncă.
Săpă mai întâi o groapă lungă și adâncă, de nu i se vedeau marginile, nici fundul. Un an trecu până să gătească groapa.
Acum trebuia să umple groapa.
Începu să care la apă cu găleata. De zi până seara, de la izvoare, de la pâraie, și pârâiașe, la groapa care se umplea văzând cu ochii.
Mai trecu un an. Groapa se făcuse un lac albastru și limpede.
Voinea secase toate apele împrejur, ba mai găsi un izvoraș ce ieșea de sub un ciot de brad. Îl secă și pe acesta și, fiind gata, strigă de trei ori, cât îl ținu gura:
— Soarbeape, Soarbeape, Soarbeape!
— Tu ai făcut asta?
— Apoi dar cine, coropișnița?
— Să trăiești, Voineo! Harnic băiat mai fuseși!
Apoi sorbi o înghițitură, de se goli pe un sfert lacul.
— A! Ce bine că-mi astâmpăr puțin setea nestinsă.
Și mai sorbi o înghițitură, de se goli lacul pe jumătate.
— De acum, Voineo, poți să pășești înainte. Dar fiindcă mi-ai făcut binele ăsta, eu vreau să-ți fiu recunoscător. Am să-ți fac un dar nestemat. Atârnă de brâu tărtăcuța asta.
— Dar ce să fac cu o tărtăcuță, domnule Soarbeape?
— Ascultă-mă ce-ți zic! Ia tărtăcuța asta și să vezi șa vreme de nevoie ce bine o să-ți prindă!
Soarbeape se coborâ în lac să sugă încet, încet, apa, iar Voinea se depărtă cu tărtăcuța.
— Și-a bătut joc de mine bețivul de apă! Ce nevoie întâmpin eu cu o biată tărtăcuță?