Prăvale Baba
de Ionel Teodoreanu
Prăvale-Baba e celălalt nume al unui oraş din Moldova. Te duci cu trenul într'acolo, abătându-te de la o linie principală (...)
Toamna, oraşul miroase a must, a miere şi ceară. I-atâta frunză în aurul lui Septembrie, că înceasul asfinţitului până târziu la bruma lunii parcă-şi piaptănă părul despletit o fată dinaurul Rhinului. Când bate luna plină numai copiii dorm, moşnegii şi cu babele; iar ceilalţi seduc cu vin şi must spre tinereţă, cu ţiganii care-s greerii vinului şi cu greerii care-s lăutarii stelelor. Şi după ce se scutură frunza nucului pe iarbă şi aripa rândunelii pe zarea lui Eminescu
- Vezi! Poamele tot nu pleacă din oraşul lor. Podul fiecărei case e plin de struguri
spânzuraţi, care se zbârcesc dulce cu strafida în ei; iar la ferestre stau gutui şi mere, privind afară ca "fetele îndrăgostite.
Mai de căpetenie însă decât trenul şi anotimpurile în oraşul viilor e primarul. Dar nu va fi vorba despre el, ci despre Ilie Pânişoară care nu e cu pânea, ci cu felinarele. Aparţineprimăriei, ca şi primarul. E trecut în buget. El gospodăreşte gazul şi fitilul tuturor felinarelor. El ştie ceasul când trebue să le aprindă, altul dela zi la zi, după cer şi anotimp. Ilie Pânişoară n'are nici casă, nici nevastă, nici copii. El are vinul în el, felinarele afară, şi măgarul tot Ilie, după el, cu ale lui patru picioare şi două urechi. Desigur că IliePânişoară e cel mai netrebnic fiu al oraşului. Oamenii spun că-i atât de beţiv încât şi gazul primăriei ar fi în stare să-i dea o duşcă.
Casa Damaschinilor e cea din urmă a uliţei Prăvale-Baba, aproape de cimitir. Nu e nici casă boerească, nici de mahala. E casa unei călugăriţe. Damaschinii n-au ajuns în preajma cimitirului, izgoniţi, sau din întâmplare. Locul şi l-a ales o străbunică a neamului, rămasă văduvă de tânără. Fiindcă avea un copil de crescut, nu s-adus la mănăstire. Dar s-a călugărit acolo, lângă cimitirul Ştefanului ei, împărţindu-şi zilele între mormântul celui dus şi creşterea întru viaţă vrednică a celuilalt Ştefan. Ea singură şi-a statornicit locul văduviei, în apropierea cimitirului. Ca să poată vedea oricând de la fereastraei candela inelului din mormânt, şi-a înălţat casa din temelii. Numai de asta casa Damaschinilor e mai înaltă decât celelalte: să vadă spre moarte, nu să se ridice spre viaţă.
Oamenii i-au spus: Foişorul Văduvelor. Vorba a rămas, neagră, peste casa Damaschinilor. Căci din vechi-străvechi Damaschinii au murit de tineri, lăsând văduve cu copii. Rar, Damaschin care să fi apucat moartea bătrâneţii.
