SPĂRGĂTORUL DE NUCI

      În Ajunul Crăciunului, cât este ziua de lungă, copiilor medicului consilier Stahlbaum nu le era deloc îngăduit să intre în odaia de mijloc, şi cu atât mai puţin alături, în salon.

      Strînşi unul într-altul, Fritz şi Măria şedeau ghemuiţi într- un ungher al cămăruţei din spate. Se întunecase de-a binelea şi pe copii îi cuprinse teama, căci, aşa cum se întâmpla de obicei în această zi, au fost lăsaţi fără lumină.

      Pe şoptite, Fritz îi dezvălui surioarei sale (care abia împlinise şapte ani) că în odăile încuiate ar fi auzit, încă dis-de- dimineaţă, foşnete, hârşâieli şi uşoare pocnete, şi că nu demult s-ar fi strecurat în casă un om mărunt şi tare misterios, purtând sub braţ o cutie mare.

      Despre acesta el ştie însă foarte bine că nu e altul decât naşul Drosselmeier. De bucurie, Măria bătu din palmele-i mici şi strigă:

    — Ce minunăţie o mai fi născocit pentru noi naşul Drosselmeier?!

Consilierul de curte Drosselmeier nu era un bărbat frumos: mic şi sfrijit, avea un obraz adânc brăzdat, un plasture mare, negru, în locul ochiului drept, şi păr deloc, din care pricină purta o foarte frumoasă perucă albă care — ce credeţi?

    — Era de sticlă, o adevărată operă de artă.

    De altfel, naşul însuşi era un maestru în felul său; se pricepea până şi la ceasuri, ba ştia chiar să le şi facă. Atunci când la Stahlbaum acasă se îmbolnăvea una din frumoasele pendule şi nu voia să cânte, venea naşul Drosselmeier, îşi scotea peruca de sticlă, îşi dezbrăca hăinuţa lui galbenă şi-şi punea un şorţ albastru. Apoi scormonea ceasul cu unelte atât de ascuţite, încât pe măicuţa Măria o cuprindea o adevărată jale.

    Dar asta nu-i pricinuia nici un rău pendulei, dimpotrivă, ea se înviora şi începea îndată să zbârnâie, să bată şi să ticăie veselă, spre bucuria tuturora.

    Ori de câte ori venea, naşul avea în buzunar câte ceva pentru copii, ba un omuleţ caraghios ce îşi rostogolea ochii şi făcea plecăciuni, ba o cutie din care sărea o păsărică, ba altele.

    De Crăciun însă el meşterea de obicei cu multă trudă o operă de artă atât de preţioasă, încât, deşi o dăruia copiilor, părinţii grijulii o luau de îndată în păstrare. 

     - Ce minunăţie o mai fi făcut nenea Drosselmeier pentru noi?! exclamă Măria.

     Fritz era de părere că de data asta nici n-ar putea fi vorba de altceva decât de o cetate în care tot felul de soldaţi tare chipeşi au să mărşăluiască încoace şi încolo şi au să facă instrucţie.

     Apoi au să vină alţi soldaţi, care au să încerce să se strecoare în cetate, iar soldaţii dinăuntru au să tragă vitejeşte cu tunurile, aşa de tare, de o să se cutremure pământul. 

     - Nu, nu, îl întrerupse Măria, naşul mi-a vorbit de o grădină frumoasă. Acolo se află un lac mare, pe care alunecă lebede minunate, cu salbe de aur la gât, şi cântă cele mai încântătoare melodii. Pe urmă, o fetiţă vine din parc la marginea lacului, cheamă lebedele şi le hrăneşte cu marţipan.

     - Lebedele nu mănâncă marţipan, replică Fritz, şi un parc întreg nu poate să facă nici măcar nenea Drosselmeier... De fapt, nu prea ne alegem cu mare lucru din jucăriile lui; ni le iau de îndată ce le primim; aşa că acelea dăruite de tata şi de mama îmi sânt mult mai dragi, fiindcă măcar le putem păstra şi putem face ce vrem cu ele.

      Apoi copiii făcură tot soiul de presupuneri în legătură cu jucăriile pe care aveau să le primească.

     Măria era de părere că madmazel Trudchen, păpuşa cea mare, s-a schimbat mult, căci, mai stângace ca oricând, cade în fiecare clipă pe podea, rămânând totdeauna cu câte o urmă urâtă în obraz; cât despre curăţenia rochiţelor, nici să nu mai vorbim, mustrările cele mai aspre nu mai ajută la nimic.

     În schimb, Fritz o încredinţa că ar trebui să-şi întregească herghelia cu un roib zdravăn şi că trupelor sale le lipseşte cu desăvârşire cavaleria, lucru de altfel bine cunoscut de tata.

     De bună seamă, copiii ştiau că părinţii le cumpăraseră tot felul daruri frumoase, pe care acum le pregăteau pentru ei. Micuţa Măria rămase pe gînduri în vreme ce Fritz mormăi:    

     - Eu totuşi aş vrea nişte husari şi un roib!

Se întunecase de-a binelea. Lipiţi unul de altul, Fritz şi Măria nu îndrăzneau să mai rostească nici un cuvânt. În clipa aceea răsună limpede un sunet cristalin: cling-cling, cling- cling. Uşile săriră în lături şi din odaia cea mare năvăli o lumină atât de puternică, încât copiii rămaseră încremeniţi în prag, exclamând uimiţi.

     Tata şi mama se îndreptară spre uşă şi, luându-i pe copii de mână, le spuseră

     - Veniţi, hai veniţi, dragi copii!