🌻 Ciuboţelele ogarului de Călin Gruia

         De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele ca i-ar sta bine cu o pălărie al ca pana de păun şi cu o scurteică verde, dar nu pentru asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru încălţat, că era desculţ. 

        Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strânga de picioare. De aceea, îşi înfundă pălăria veche până peste urechi, îşi strânse zabunul pe trup şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc. Şi cum mergea Iepurele uitindu-se când în dreapta, când în stânga, ciulind urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul. Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o şuba călduroasă şi purta în picioare nişte ciuboţele nou-nouţe. După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de treabă, o porniră împreună prin desişul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele Ogarului; pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare!

       - Cât ai dat pe încălţări? întrebă sfios Iepurele.
       - Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
       - Mă duc şi eu la iarmaroc - adaugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
       - Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor. Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
       - Am doi galbeni, şopti Iepurele.

       Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi păsat câţi bani are Iepurele. Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine.O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dinţii de frig.
       - Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ, și apoi e noapte şi frig,mai ai şi bani la dumneata, bani am şi eu, şi cine ştie cu cine ne putem întâlni, că pădurea e plină de tâlhari... 
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea într-un buzunaraş la piept.
       - Şi ce-i de făcut atunci? întrebă el.
       - Păi, de ce sunt pe lume hanuri? Pentru vreme de noapte, pentru adapost. E pe aproape hanul Ursului. Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine dimineaţă. Poate până atunci mai stă şi ploaia.
Iepurele nu avu încotro şi-l ascultă pe Ogar. Scuturându-şi luleaua de uşa hanului, Moş Martin îi primi tare bucuros:
       - Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară! Hei, şi dumneata. mai eşti şi desculţ, treci colo lângă foc, de-ţi mai încălzeşte picioarele!

       Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei şi hangiu nu mai era nimeni în han. Moş Martin ieşea din când în când afară şi se uita de-a lungul drumului,să vadă dacă nu cumva se mai îndreaptă spre hanul lui niscaiva călători.
       - Eu zic să cerem ceva de mâncare - şopti ogarul - şi udătură.
       - Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame. Şi apoi nu am nici un marunţiş. Că dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculţ.
       - Hei, ce ciudat mai eşti, cumetre!  Dar cine ţi-a cerut, mă rog să-ţi schimbi galbenii. Pentru plată am eu bani destui. Că doar nu mă voi lacomi la un sărac ca tine ...
Şi întorcându-se Moş Martin în han, Ogarul spuse:
       - Ei, Moş Martine, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut. . .
       - Am nişte placinţele . . .
       - Aş mânca şi eu din ele!
       - Am friptură, faguri de miere, şi vin de stafide . . .
       - Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse şortul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce era, şi prinse a aduce bunătăţile.Ogarul începu să înghită cu lăcomie bucată după bucată.

       Iepurele se ruşină şi abia-abia gustă şi el o bucăţică de placintă cu varză. Şi poate n-ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
       - Mănâncă, cumetre, că de la dumneata mănânci.

Ogarul parcă nu mâncase de o lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba în gură. Pâna să-şi fumeze Moş Martin luleaua, Ogarul mâncă toată mâncarea din han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită mirat. Se minună şi Moş Martin.
      - Măi, măi, înca n-am văzut un drumet mai flămând ca dumneata.Să-ţi fie de bine, Ogarule.Şi acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brânza-i cu bani".  Aţi mâncat şi băut numai bine de doi galbeni. 

      Ogarul prinse a se căuta prin buzunar.Căută prin buzunar la pantaloni, căută la şuba, dar degeaba căută: nu avea nici un ban. În cele din urmă, spuse Iepurelui:
      - Plăteşte, dumneata, cumetre!
      - Cum, să plătesc? Aşa ne-a fost vorba?
      - Plăteşte, că am uitat punga acasă. Îţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă împrumut la un prieten negustor . ..
      - Cum?  Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculţ?
Ogarul începu să râda pe sub mustăţi. Moş Martin îşi ieşi din fire.
      - Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea. Plătiţi, că altfel am eu ac de cojocul vostru ! ...
      - El m-a poftit şi la han, el m-a poftit şi la masă, spuse chicotind Ogarul. El să plătească.
      - Nu-i adevarat, Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi, dacă plătesc, rămân desculţ. . .
      - Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume! Că a mâncat şi băut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. Acum îmi dau eu seama ce fel de muşterii mai sunteţi! V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un ciomag pe care îl ţinea pitit după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.

       Ogarul îl arăta pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul, începu să tremure de frică. Şi de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmaluţa în care avea legaţi cei doi galbeni şi plăti ursului. Moş Martin se uită la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mârâi ceva şi luă galbenii. Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi fără grijă. Moş Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse şi el în odaia lui să se întindă pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culcă. Cum putea să doarmă? Rămăsese fără bani. Şi de-afară vântul se auzea mai furios şi ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să plângă pe înfundate. Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta şi se gândea că în curând va veni iarna. Vor fi viscole şi zăpezi mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit şi desculţ ... Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Şi a stat Iepurele, a stat, până la miezul nopţii. Şi s-a tot gândit şi răzgândit,ce să facă, ce să dreagă? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluţa şi dăduse lui Moş Martin banii. Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitindu-se când la ciuboţelele ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună, ceva. Ce anume? Deodată, în mintea Iepurelui se făcu lumină, îşi şterse lacrimile şi intră în odaia Ogarului. Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri. Încălţă ciuboţelele Ogarului, păşi încet, ieşi din han şi ţine-o băiete tot într-o fugă.

      „Mi-am făcut singur dreptate", se gândea iepurele, afundându-se tot mai mult în pădure şi-n noapte. Spre ziuă, se trezi Ogarul şi voi să se încalţe. Dar ia ciuboţelele de unde nu-s! Moş Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri.
      Ogarul nu mai zăbovi la han, ci porni să-şi caute încălţările. Se cunoşteau bine urmele din noroi şi începu Ogarul a fugi şi a fugi pe urmele Iepurelui. La început îi venea tare greu, el era gras, de-abia se mişca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subţia la alergătură. Nu după multă vreme îl zări pe Iepure pe un deal. Ţine-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt în zare. Ogarul gâfâia şi se subţia, Iepurele tot mai sprinten se făcea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni şi vara şi fuga lor nu mai contenea.
       Se zice că pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia după el,cu gând să-l prindă şi să-l descalţe.

Descarcați de mai jos lectura integrală