Rezumat – „Legea bărbaților” de Maurice Druon
Romanul „Legea bărbaților”, publicat în 1957, reprezintă al patrulea volum al magistralei cronici istorice „Regii blestemați” de Maurice Druon, o frescă monumentală care reconstituie, cu o intensitate rar întâlnită în literatura istorică, destrămarea lentă, dureroasă și inevitabilă a dinastiei capețiene. Acest volum marchează o etapă decisivă în declinul Franței medievale, în care încleștările politice, ambițiile personale, intrigile nobiliare și conflictele juridice se împletesc cu tragedii familiale și lovituri ale destinului. Cu o precizie aproape chirurgicală, Druon reconstruiește lumea începutului de secol XIV, o lume în care fiecare gest, fiecare alianță, fiecare crimă și fiecare trădare contribuie la prăbușirea unui regat cândva puternic și temut.
În centrul acestui volum se află Carol al IV-lea, ultimul fiu al lui Filip cel Frumos, ajuns pe tron într-un moment de fragilitate extremă. Spre deosebire de tatăl său, Carol nu are nici statura morală, nici inteligența politică necesare unui conducător într-o epocă atât de tulbure. Este impulsiv, rigid, lipsit de imaginație și dominat de o credință oarbă în propria autoritate sacră. Dorește să domnească cu fermitate, dar nu înțelege că lumea din jurul său s-a schimbat. În timp ce el se agață de tradiții, regatul său este sfâșiat de foamete, de nemulțumiri, de lupte interne, de instabilitate financiară și de uriașa rivalitate dintre marile case nobiliare.
Primul arc narativ al romanului urmărește drama conjugală a regelui. Soția sa, Blanche de Bourgogne, compromisă în scandalul adulterului care zguduise întreaga familie regală în primul volum, trăiește izolată, închisă, rușinat de soț, stigmatizată de opinia publică și lipsită de orice drept. Blanche, tânără și fragilă, rămâne o victimă a „legii bărbaților” – o lege nedreaptă, crudă, care îi oferă regelui puterea absolută asupra destinului ei. Carol, dorind nu doar să știe că onoarea lui a fost spălată, ci și să-și întemeieze o nouă familie capabilă să dea un moștenitor, încearcă prin orice mijloace să obțină anularea căsătoriei. În fața lui, Blanche nu poate decât să tacă. Drama ei devine simbolul suferinței tăcute a femeilor medievale, sacrificate pentru marile jocuri ale puterii.
În paralel, o a doua intrigă, mult mai amplă și mai primejdioasă, se desfășoară între Robert d’Artois și mătușa sa, Mahaut d’Artois, două figuri antagonice, fiecare dominată de o voință feroce. Robert, bântuit de dorința de răzbunare și de obsesia de a-și recupera comitatul Artois, devine un personaj tragic prin excelență. Este impulsiv, temerar, gata să meargă până la capăt în lupta sa, dar nu înțelege că lumea politicii este guvernată de subtilități, nu de forță. Ambiția lui îl orbește, îl împinge să falsifice documente, să manipuleze martori, să încalce legile chiar în numele dreptății.
În schimb, Mahaut d’Artois, una dintre cele mai complexe figuri feminine din întreaga serie, este un maestru al intrigii. Inteligentă, calculată, lipsită de scrupule, Mahaut domină prin voință, minte și viclenie. Ea reprezintă întruchiparea cuvântului „putere” în forma sa cea mai crudă și mai pură. Pentru ea, familia, moralitatea, legile sunt doar instrumente – sau obstacole. În lupta cu Robert, nu ezită să recurgă la otrăvuri, la crime mascate, la coruperea judecătorilor, la manipulări periculoase. Mahaut, deși aparent o femeie fragilă, este una dintre cele mai temute figuri ale vremii.
Conflictul dintre Robert și Mahaut este, în esență, conflictul dintre drept și putere, dintre impulsul tânărului cavaler și inteligența rece a unei femei politice. Druon surprinde aceste confruntări într-un crescendo de tensiune, în care fiecare victorie pare doar o amânare a tragediei finale.
Pe acest fundal, Franța este lovită de o foamete devastatoare. Oamenii mor pe drumuri, orașele sunt pline de cerșetori, satele sunt părăsite. Cronicile vremii, pe care Druon le integrează cu o acuratețe istorică impresionantă, descriu o țară în care pâinea devine un lux, animalele dispar, iar pădurile sunt pline de cadavre. Poporul, flămând, își pierde răbdarea și se ridică în răscoale locale. În lipsa unei conduceri ferme, criminalitatea se răspândește, iar regatul își pierde unitatea.
În acest climat de disperare, Carol al IV-lea, în numele „legii bărbaților”, hotărăște că Franța are nevoie de un moștenitor. Regele obține anularea căsătoriei cu Blanche și se recăsătorește cu Jeanne d’Évreux, o tânără delicată, virtuoasă, plăcută de curte. Speranțele regatului se îndreaptă către noua regină: toți așteaptă moștenitorul care să salveze dinastia Capețienilor direcți. Dar destinul intervine din nou cu o cruzime nemiloasă. Deși Jeanne rămâne însărcinată, copiii născuți nu sunt băieți. Regatul, legat de Salic Law – legea bărbaților – se află în pragul unei crize de succesiune.
Moartea subită a regelui Carol al IV-lea amplifică tragedia. Cu el se sfârșește linia directă a descendenților lui Hugo Capet, care conduseseră Franța timp de mai bine de trei secole. Ultimul Capețian moare fără moștenitor de sex masculin, iar legea bărbaților, atât de rigidă, atât de crudă, devine acum arma propriului dezastru. Acolo unde femeile sunt excluse cu brutalitate, iar drepturile lor sunt negate, vidul de putere este inevitabil.
Romanul se încheie într-o atmosferă de neliniște și fatalitate. Lumea prezentată de Druon se află într-un punct de cotitură: dinastia care a construit regatul Franței se stinge, iar ceea ce urmează – lupte de succesiune, crize politice, războaie externe – este prefigurat ca o furtună uriașă. „Legea bărbaților” devine astfel simbolul unui sistem rigid care, incapabil să evolueze, se autodistruge.
Ideea principală
Romanul surprinde cu forță prăbușirea morală, politică și dinastică a Franței medievale, dezvăluind mecanismul fatal prin care Legea salică, „legea bărbaților”, duce la stingerea unei întregi linii regale. Destinele lui Carol al IV-lea, ale lui Blanche, ale Jeannei, ale lui Robert și ale Mahaut d’Artois arată că în spatele marilor evenimente istorice se află mereu ambiții personale, trădări, slăbiciuni și crime. Declinația Capețienilor nu este rezultatul unei lovituri exterioare, ci al propriilor legi, al propriilor păcate și al propriei corupții.
Maurice Druon transmite un mesaj profund uman și moral: legea care nu ține cont de dreptate și de echilibru se întoarce inevitabil împotriva celor care o impun. Excluderea femeilor de la succesiune, sacrificarea lor pentru interese politice, rigiditatea juridică și lipsa de morală a nobililor duc la distrugerea unei întregi dinastii. Puterea, atunci când este lipsită de responsabilitate și de umanitate, devine o armă a propriei prăbușiri. În universul lui Druon, istoria îi pedepsește pe cei care cred că pot domina destinul doar prin forță și autoritate.
