🌻 „Cantemir Bătrânul” de Nicolae Iorga
Drama istorică „Cantemir Bătrânul” de Nicolae Iorga reprezintă una dintre cele mai profunde evocări dramatice din literatura română dedicată destinului tragic al domnilor moldoveni și, în special, figurii luminoase și complexe a lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, savant, gânditor și patriot. Scrisă într-un stil sobru, dar încărcat de emoție și semnificație morală, piesa ilustrează, dincolo de faptele istorice, drama intelectualului și a conducătorului care se confruntă cu neputința în fața istoriei și a trădării.
Nicolae Iorga, istoric și om de cultură de o vastă erudiție, nu urmărește în această piesă doar reconstituirea epocii, ci și conturarea unei parabole despre conștiința națională. „Cantemir Bătrânul” este o dramă a istoriei, dar și una a sufletului, în care ideea de libertate, demnitate și datorie se ciocnește de realitatea dură a unei țări sfâșiate între mari puteri.
Acțiunea se desfășoară în ultimele zile din viața lui Dimitrie Cantemir, aflat în exil, departe de Moldova sa dragă, pe care o pierduse după înfrângerea de la Stănilești (1711). Începutul piesei îl surprinde pe domnitorul ajuns la bătrânețe, bolnav, cuprins de amintiri și de remușcări. Trăiește în Rusia, în umbra împăratului Petru cel Mare, înconjurat de cărți, de amintiri și de tristețea unui exil fără sfârșit. Lângă el se află câțiva credincioși – fiul său, Antioh Cantemir, slujitori moldoveni, și oameni care încă îi respectă spiritul.
Prin monologurile și dialogurile lui Cantemir, Iorga reconstituie o conștiință frământată între glorie și durere. El este un om al culturii, un spirit renascentist care și-a iubit țara și a visat la modernizarea ei, dar care sfârșește singur, părăsit de boieri, trădat de alianțe și uitat de neam. În mintea sa se amestecă imagini din trecut – gloria domniei, speranțele unei Moldove independente, visurile de lumină și cultură – cu realitatea crudă a exilului.
Atmosfera din jurul său este una de tăcere și melancolie. Piesa este dominată de tonul elegiac, de sentimentul trecerii și al zădărniciei. Cantemir privește în urmă fără ură, dar cu luciditate. El își dă seama că idealurile sale au fost prea înalte pentru o epocă marcată de trădare, interese și violență. În dialogurile sale, se simte mereu un contrast între măreția visului și mizeria realității.
Nicolae Iorga surprinde, cu finețe psihologică, drama omului care a fost cândva puternic, dar care acum nu mai are decât forța cuvântului. Deși bolnav și îmbătrânit, Cantemir nu este învins. El continuă să creadă în puterea spiritului și în valoarea culturii. În lungile sale monologuri, vorbește despre libertatea Moldovei, despre neamul românesc și despre datoria generațiilor viitoare. În cuvintele lui răsună un mesaj adresat posterității – credința că neamul românesc va renaște prin cultură, moralitate și unitate.
În jurul său, însă, lumea se destramă. Slugile îi vorbesc despre foamete și suferință, trimișii ruși îi amintesc de obligațiile față de țar, iar scrisorile care vin din țară îi aduc vești de trădare și durere. În aceste scene, Iorga înfățișează contrastul dintre ideal și compromis, dintre omul de gândire și lumea brutală a politicului.
Un moment de mare intensitate dramatică este cel în care Cantemir își revede fiul, Antioh, poet și diplomat, născut și crescut în străinătate. Între cei doi se poartă o discuție tulburătoare despre identitate și moștenire. Tatăl, deși mândru de fiul său, se teme că acesta s-a îndepărtat de rădăcinile moldovenești. Antioh, pe de altă parte, simbolizează generația care trăiește între două lumi – cea românească, plină de dor, și cea apuseană, dominată de rațiune. În această confruntare blândă dintre tată și fiu, se regăsește întreaga dramă a exilului: pierderea limbii, a pământului, a rădăcinii.
Finalul dramei are o solemnitate reținută și profundă. Cantemir, simțind apropierea morții, se ridică pentru ultima dată și rostește o rugăciune pentru Moldova. În cuvintele sale, Iorga concentrează întreaga filozofie a operei: credința că țara nu moare atâta timp cât există oameni care o iubesc. Moartea domnului nu este o înfrângere, ci o împlinire a destinului. El moare împăcat, știind că a luptat cu cinste, că a slujit adevărul și că și-a păstrat demnitatea.
Simbolic, moartea lui Cantemir reprezintă sfârșitul unei epoci și începutul alteia. Odată cu el se stinge lumea marilor domnitori cărturari, dar se naște conștiința modernă a neamului. Iorga folosește această imagine pentru a transmite ideea continuității: istoria nu se sfârșește cu moartea unui om, ci merge mai departe prin faptele și ideile sale.
Prin stilul sobru, limbajul arhaic și structura dramatică echilibrată, „Cantemir Bătrânul” se apropie de tragedia clasică. Tonul solemn și grav, dialogurile încărcate de sens moral, monologurile interioare și atmosfera meditativă dau piesei o profunzime deosebită. Nu există în ea patetism ostentativ, ci o seninătate tragică, o înțelepciune a resemnării, specifică eroilor ioergieni.
Nicolae Iorga îl înfățișează pe Cantemir nu ca pe un învins, ci ca pe un învingător moral, un om care, deși pierde tronul și patria, câștigă eternitatea prin gândirea sa. El este chipul savantului patriot, al conducătorului care unește sabia cu cartea, și al omului care, chiar în suferință, rămâne demn.
Ideea principală:
Drama surprinde ultimele clipe din viața lui Dimitrie Cantemir, ilustrând conflictul dintre idealul unui domn cărturar și realitatea dură a exilului. Este o meditație asupra destinului omului care, deși înfrânt politic, rămâne nemuritor prin credință, cultură și iubirea de neam.
Mesajul:
Nicolae Iorga transmite ideea că adevărata putere nu stă în arme sau tronuri, ci în spirit și cultură. Prin figura lui Cantemir, autorul afirmă superioritatea morală a omului care își păstrează demnitatea și credința, chiar și în fața înfrângerii. „Cantemir Bătrânul” devine astfel o pildă despre onoare, patriotism și înțelepciune.
