„Cleopatra” de Nicolae Iorga
Drama „Cleopatra” de Nicolae Iorga este una dintre cele mai profunde și tulburătoare creații ale autorului, o piesă de inspirație istorică și morală în care eroul central nu mai este un conducător român, ci figura mitică a reginei Egiptului. Publicată la începutul secolului al XX-lea, piesa face parte din seria dramelor istorice prin care Iorga meditează asupra puterii, destinului și decăderii morale. În centrul acțiunii se află destinul tragic al Cleopatrei, ultimul monarh al Egiptului antic, simbol al frumuseții, al inteligenței și al trufiei omenești.
Nicolae Iorga nu reia legenda într-o formă romantică, ci o tratează cu o viziune moralizatoare și filozofică, concentrându-se pe latura umană a personajului. Pentru el, Cleopatra nu este doar o regină seducătoare, ci o ființă care caută să împace iubirea și puterea, inima și rațiunea, destinul personal și soarta unei țări condamnate. Astfel, drama capătă o valoare universală: este povestea oricărui om care, în fața tentației măririi, își pierde liniștea și echilibrul sufletesc.
Acțiunea piesei se desfășoară în ultimii ani ai domniei Cleopatrei, când Egiptul se află sub amenințarea Romei. După moartea lui Iulius Cezar, protectorul și iubitul său, Cleopatra își leagă soarta de cea a lui Marcus Antonius (Antoniu), general roman puternic, dar slab în fața farmecului ei. Între cei doi se naște o legătură pasională și distrugătoare, care devine centrul conflictului dramei. În jurul lor se desfășoară o lume dominată de intrigi, trădări și război – o lume care se prăbușește sub povara propriilor ambiții.
Cleopatra este prezentată ca o femeie complexă, dominată de dorința de a-și salva tronul și, în același timp, de dragostea mistuitoare pentru Antoniu. În sufletul ei se dă o luptă între regina puternică și femeia îndrăgostită, între rațiune și pasiune. Iorga o zugrăvește cu o adâncă înțelegere psihologică: ea este conștientă de prăbușirea iminentă, dar refuză să cedeze, luptând până la capăt împotriva destinului.
Antoniu, de partea sa, devine o figură tragică a slăbiciunii umane. Eroul roman, simbol al disciplinei și al onoarei, este învins de iubirea pentru regină. Din general viteaz și respectat, ajunge un om sfâșiat de îndoieli și rușine. Relația dintre Cleopatra și Antoniu nu este doar o poveste de iubire, ci o metaforă a conflictului dintre inimă și datorie, dintre pasiune și puterea de a alege calea corectă.
Nicolae Iorga construiește scena Egiptului nu ca pe o simplă frescă istorică, ci ca pe un teatru al destinului. Pe măsură ce acțiunea avansează, se simte tot mai puternic apropierea sfârșitului. Înfrângerea armatelor lui Antoniu în fața lui Octavian la Actium marchează prăbușirea visului de glorie. Antoniu se retrage, ruinat și trădat, iar Cleopatra, înconjurată de dușmani și de trădători, se pregătește pentru deznodământ.
Finalul dramei are o forță tragică deosebită. După moartea lui Antoniu, Cleopatra rămâne singură, părăsită de toți. În fața înfrângerii totale, refuză să devină trofeul Romei. Într-un gest suprem de mândrie și demnitate, alege moartea voluntară. Scena morții este redată cu o simplitate emoționantă: regina, îmbrăcată în veșminte regale, își pune coroana pe cap și se lasă mușcată de un șarpe veninos – simbolul Egiptului, dar și al renașterii. Moartea ei devine o victorie spirituală, o eliberare din lanțurile vieții și ale istoriei.
Prin moarte, Cleopatra își recapătă măreția pierdută. Ea nu mai este femeia pasională și contradictorie de la începutul piesei, ci un simbol al demnității și al curajului de a înfrunta destinul. În acest final, Iorga exprimă ideea că adevărata noblețe nu stă în puterea lumească, ci în libertatea interioară și în capacitatea de a muri cu fruntea sus.
Dincolo de evenimentele istorice, „Cleopatra” este o meditație asupra condiției femeii puternice într-o lume condusă de bărbați, asupra conflictului dintre rațiune și sentiment, dar și asupra fragilității gloriei omenești. Într-o lume dominată de putere, autorul arată că dragostea și onoarea pot deveni forțe tragice, că omul care își caută mântuirea prin pasiune ajunge inevitabil la pierzanie.
Stilul lui Nicolae Iorga este solemn și sobru, cu accente lirice și sentențioase. Limbajul are o frumusețe clasică, potrivită pentru demnitatea subiectului. Replicile Cleopatrei sunt pline de mândrie și tristețe, iar dialogurile dintre ea și Antoniu trădează o mare tensiune interioară. Deși inspirată din istorie, piesa are valoare universală, fiind o reflecție asupra naturii umane, asupra deșertăciunii puterii și a iubirii care arde până la autodistrugere.
Prin „Cleopatra”, Nicolae Iorga demonstrează nu doar erudiția sa de istoric, ci și profunzimea viziunii sale asupra vieții. Piesa nu este doar o tragedie istorică, ci o parabolă despre destin și moralitate, despre felul în care mărirea și frumusețea pot duce la cădere.
Ideea principală:
Drama surprinde destinul tragic al Cleopatrei, prinsă între iubire și datorie, între pasiunea mistuitoare pentru Antoniu și datoria de regină. Este o meditație asupra puterii și a trufiei, asupra prăbușirii inevitabile a celor care sfidează ordinea morală și istorică.
Mesajul:
Nicolae Iorga transmite ideea că măreția adevărată nu stă în putere sau frumusețe, ci în curajul de a muri demn și în libertatea interioară a celui care își acceptă destinul. Prin Cleopatra, autorul oferă o lecție despre vanitatea gloriei omenești și despre noblețea spiritului care se ridică deasupra morții.
