🌻 „Constantin Brâncoveanu” de Nicolae Iorga
Drama „Constantin Brâncoveanu” de Nicolae Iorga este una dintre cele mai impresionante creații ale literaturii istorice românești, o frescă tragică despre credință, jertfă și demnitate. Scrisă într-un limbaj solemn și arhaic, piesa înfățișează viața și sfârșitul domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, care a condus Țara Românească între anii 1688 și 1714 și care a devenit un simbol al rezistenței spirituale în fața tiraniei otomane.
Acțiunea se desfășoară în cinci acte și surprinde principalele momente din domnia lui Brâncoveanu: alegerea sa ca domn, încercările de a menține echilibrul între marile puteri ale vremii, trădările boierești, frământările interioare ale conducătorului și, în final, martiriul său împreună cu fiii la Istanbul.
În primul act este prezentat contextul istoric tulbure al alegerii domnului. Țara Românească, sfâșiată între interesele Imperiului Otoman, ale Austriei și ale Rusiei, își caută un conducător capabil. După moartea lui Șerban Cantacuzino, boierii se ceartă pentru domnie, iar mitropolitul Teodosie îl desemnează pe Constantin Brâncoveanu, un om cu credință, cu minte și cumpătare. Brâncoveanu primește domnia cu smerenie, simțind povara uriașă a misiunii care i se încredințează.
În actele următoare, domnitorul se confruntă cu dificultățile conducerii unei țări aflate sub stăpânire străină, dar și cu trădările propriilor săi boieri. Între loialitate și supraviețuire, între datoria față de popor și presiunile marilor puteri, Brâncoveanu alege calea cinstei și a dreptății. Iorga îl zugrăvește ca pe un om al echilibrului și al credinței, care refuză compromisul și își poartă demn suferințele.
Relația dintre domn și boierime este tensionată. În vreme ce Brâncoveanu încearcă să-și apere țara, mulți dintre marii boieri – precum Cantacuzinii – complotează pentru a-l înlătura, trimițând scrisori trădătoare către turci. De asemenea, unii dintre cei care îi datorează totul – cum este Preda Postelnicul – se întorc împotriva lui, mânați de invidie și lăcomie. Aceste momente accentuează drama morală a domnitorului, care își vede credința și faptele înșelate de oamenii din jur.
În contrast cu trădarea și viclenia boierilor, Iorga înfățișează familia Brâncoveanu ca un spațiu al purității și iubirii. Doamna Maria și copiii – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – aduc o lumină blândă în sufletul domnitorului, dar și o suferință adâncă, pentru că el știe că destinul lor va fi legat de al său. Scena dintre Brâncoveanu și copiii săi este una dintre cele mai emoționante din literatura română: tatăl, simțind apropierea nenorocirii, le vorbește despre cinste, credință și jertfă.
În actele IV și V, tensiunea atinge punctul culminant. Domnitorul este trădat și chemat la Istanbul sub pretextul unei anchete. În ciuda rugăminților soției și sfetnicilor credincioși, el alege să meargă, convins că nu are nimic de ascuns. La Poartă este acuzat pe nedrept, întemnițat și torturat. Turcii îi cer să renunțe la credința creștină pentru a-și salva viața și pe cea a fiilor săi, însă Brâncoveanu refuză cu demnitate.
Scena finală – cea a execuției – este o culme de tragedie și sfințenie. În fața sultanului, Brâncoveanu își îndeamnă fiii să nu se lepede de Hristos. Pe rând, toți sunt uciși, iar tatăl, în genunchi, mulțumește lui Dumnezeu pentru puterea de a muri ca un creștin adevărat. În acest gest suprem, Brâncoveanu se ridică deasupra suferinței omenești, devenind simbol al credinței și al neamului românesc.
Nicolae Iorga realizează în această piesă nu doar o dramă istorică, ci o meditație profundă asupra puterii, credinței și trădării. Brâncoveanu este înfățișat ca un domn al blândeții și al cumpătării, dar și ca un martir care transformă moartea în biruință morală. Stilul este solemn, plin de ritmuri biblice și de expresii arhaice, dând textului o gravitate aproape liturgică.
Drama se încheie cu imaginea unui domn care, deși înfrânt în plan lumesc, triumfă în plan spiritual. Moartea sa nu înseamnă sfârșit, ci începutul unei glorioase sfințenii – fapt confirmat mai târziu prin canonizarea sa ca martir al neamului românesc.
Ideea principală:
Piesa urmărește destinul tragic al domnitorului Constantin Brâncoveanu, model de credință, dârzenie și demnitate, care a preferat moartea decât să-și trădeze credința și țara.
Mesajul:
Nicolae Iorga transmite o lecție morală și spirituală despre puterea credinței și despre jertfa supremă pentru idealurile naționale. Adevărata biruință nu se câștigă prin sabie, ci prin statornicia sufletului și curajul de a muri pentru adevăr.
