🌻 Căciula fermecată
Nu te lăsa răpus de suferință! De știi că ai dreptate, ridică-te și luptă. Așa cum poți... cu mintea mai ales, cu istețimea.
Ia pildă de la Pătru din poveste.
Cine-a fost Pătru? Un sărac. N-avea nici după ce bea apă.
Da-n schimb avea-n colibă vreo nu știu câți copii.
Vorba cântecului:
Doi la oi,
Doi la boi,
Doi cu nen-su la cimpoi,
Doi în casă,
Doi sub masă,
Doi în vatra focului,
Iar Ioniță și Matei
În căuș, că-s mititei.
Și erau, bieții de ei, cu toții flămânzi și despuiați.
Cum să nu fie astfel, când viețuia acolo-n sat și-un bogătaș, ce se numea Inimă-rea?
Și cum îi era numele, așa-i era și firea.
Toți săracii îi munceau pe moșii. Nu se-alegeau cu nimic. Se cocea grâul, îl lua Inimă-rea; se îngrășau oile, tot el le mânca. Săracii se-alegeau doar cu truda, cu ocara, cu câteva boabe de mei.
Erau bune și ele, altfel piereau de foame, li se stingea și neamul.
Nu avea Pătru nici cenușă pe vatră. Ce putea să facă? S-a dus la bogătaș. I-a căzut în genunchi.
— Milostivește-te, stăpâne! Dă-mi câțiva galbeni. Altminteri mă ia rob ispravnicul și-mi mor copiii de foame...
Râde bogatul. Își clatină burta cea cât un poloboc și îi răspunde:
— Poate mă voi milostivi. Da’ ai și tu copilă mărișoară, bună de slugărit. Mi-o încredințezi mie cu zapis pe zece ani și-ți dau trei galbeni.
Oftează bietul Pătru; dar nu are încotro. Scrie Inimă-rea zapisul învoleii. Întinde galbenii lui Pătru și el își duce slugă copila cea mărișoară.
Și unde o pune bogatul la muncă pe copilă, cu vitele, pe câmp și la grădină, la cusut,
și la țesut... Zi și noapte... Fără odihnă...
Ba începe s-o și ocărască, s-o și bată. Până ce cade copila bolnavă.
Se gândește Pătru, se frământă. Cum să-și scape copila? Cum să-l înduplece pe Inimă-rea?
Și n-are altă armă decât mintea, sărmanul Pătru... Așa că stă și socotește. „Cu ce se prinde vara peștele cel mare? Cu momeală. Care-i momeala pentru cei bogați? Galbenii. De galbeni nu sunt sătui bogații niciodată. Se duc până și-n iad să dobândească aur.”
A doua zi de dimineață, vestește Pătru că nu vine la muncă. Nu se mai istovește pentru bogat.
Intră Inimă-rea la bănuială. Și-așa, cam pe înserate, vine de pândește la coliba lui Pătru, care se află-n munte, pe țărmul unei ape înspumate.
Acolo în colibă stă Pătru, bea și se veselește. Copiii, ca nisipul, lângă el. În fața lor, bucate multe și alese.
Au mâncat și s-au săturat.
— Tătucă, scâncește Prâslea, vreau și eu să mă joc cu feciorii de boieri.
— Să te joci, băiatul tatei! Răspunde Pătru.
Și ia căciula ce-i lângă el pe laviță. O scutură și-i poruncește:
— Hei, căciulă fermecată, dă-mi un gălbenuș pe dată.
Cât zice așa și cât o scutură cade din căciulă un galben.
Pătru i-l dă lui Prâslea, și Prâslea începe să-l dea de-a dura, să se joace cu el prin țărână.
Când vede una ca asta bogatul, sare de la locul lui – unde era ascuns -, vine în tindă la Pătru și-i grăiește cu dulceață:
— Măi Petrică!... Petrișor!... De unde ai, bre, căciula asta fermecată care dă galbeni
la poruncă?
— Hei, hei, se umflă Pătru. Îți spun... dar păstrezi taina bine?
— Păstrez, cum de nu! Grăiește bogatul, cu ochii sclipind de lăcomie.
— Apăi, adăugă săracul, știi că-i un loc în munte, sus, ce se cheamă „comoara ursului”.
— Așa, da, știu!
— Ei, acolo am făcut eu niște vrăji, cum m-a învățat o bătrână. După vrăji mi s-a deschis o scorbură și înlăuntru am găsit căciula asta fermecată, care dă galbeni la poruncă!
— Așa?... Ai găsit-o? se miră bogatul. Măi Petrică, măi Petrișor, dă-mi mie căciula asta. Și ți-oi da… Uite, îți slobozesc copila. Îți dau moșia de pe vale, un staul de vaci și-o târlă cu oi. Vrei, mă Petrică? Fă-mi tu mie binele ăsta și ți-oi fi prieten ca un frate.
— Bine, stăpâne! Se învoiește Pătru. Dacă mă rogi așa… Că mie tot nu-mi trebuie atâția galbeni cât dă căciula. Să scriem și zapis…
— Îl scriem. Cum nu! Se bucură bogatul, bucuros că îl înșală pe Pătru.
Scriu ei și zapisul.
Bogatul ia căciula și fuga cu ea acasă. Poruncește să-i golească niște hambare, să le umple cu galbeni. Și începe să scuture căciula, să-i poruncească.
Da’ oricât o scutura, din căciulă niciun galben nu cădea. Numai praf se ridica. Și cum era să dea galbeni? Că-n vremea asta, Pătru spunea copiilor:
— Voi știți că nu e fermecată căciula... E căciula mea a veche. Numai că, prin fundul ei cel spart, am legat c-un fir de tei un galben și i-am dat drumul, când l-am văzut pe bogat ascuns lângă colibă.
Râd copiii aflând cum l-a băgat în cofă tătuca pe bogat.
Râd, da’ Inimă-rea nu râde.
Se hotărăște să se răzbune.
Apucă-n mână o toporișcă și plecă să-i ia viața lui Pătru.
Ajunge la colibă și începe să țipe la copii:
— Unde e tat-tu, mă?
— La vale, pe ogorul de i l-ai dat! Răspunde Prâslea.
— Să mă duci pe dată acolo, îi poruncește bogatul, că vreau să-l omor!
— Te-oi duce, grăiește Prâslea, după cum era învățat de Pătru. Numai că eu merg cam iute și, uite, tai de-a dreptul pe-aicea peste râu.
— Bine, bine, se încruntă bogatul. Mergi înainte și vezi să nu mă minți, că de nu, te fac fărâme, te las să te mănânce lupii...
— Am înțeles! Face pe înfricoșatul Prâslea, care era cel mai isteț dintre copiii lui Pătru.
Se duce pe marginea apei, se ascunde după un copac, împinge în apă un pietroi, care sta pregătit acolo.
Pietroiul s-a prăvălit cu zgomot mare drept în unde. Copilul a început să strige.
— Ține-te după mine, că am pornit înot prin apă!
De-atâta ură, și fără să se mai gândească, socotind că Prâslea este cel care a pornit la vale, de teamă să nu-i scape, Inimă-rea s-a repezit în valuri.
Râul venise mare după ploaie. Bogatul nu putea să înoate, că era greoi și avea în mână toporișca. Apa l-a luat, l-a dat de-a rostogolul, l-a dus...
L-a dus pe cine știe unde, că înapoi n-a mai venit...