🌻 Doi călători

              Tovărășia bună la vreme de primejdie se vede... c-așa sunt dragostea și prietenia, de n-au temei, se strică doar când bate vântul, dar, de sunt trainice, pe cât se-n-vechesc, pe-atâta sunt mai bune!

              Se povestește că odată mergeau pe-un drum, printr-o pădure, doi călători. Unul bătrân, învățătorul celuilalt; celălalt, un flăcău în lege. Se tot silea bătrânul să-l învețe pe cel tânăr cum trebuie să se poarte-n viață, cu cinste, cu dreptate și vrednicie.

              Mergând ei așa, aud un mormăit. Și iacătă vine spre ei un urs năprasnic.

              Flăcăul, când aude și mai ales când vede ursul cu labele ridicate, cu colți mari, albi, se înspăimântă.

              O ia la fugă. Și folosindu-și sprinteneala, se urcă într-un copac.

              Bătrânul – ce să facă? Nu poate nici fugi, nici să se cațîre-n copac.

              Lăsat de învățăcel la îndemâna fiarei, se aruncă la pământ și stă fără suflare.

              Vine și ursul flămând, zdrobind în cale pădurea și mormăie amenințător:

              — ...Morrr...

Vede bătrânul, îl miroase. Crede că-i mort. Și ursul nu mănâncă mortăciuni. Așa că pleacă mai departe.

Trece primejdia. Se dă flăcăul jos de unde se urcase. Vine la cel bătrân și-l întreabă:

            — Ce ți-a șoptit ursul la ureche, învățătorule?

            — Mi-a spus, răspunde înțeleptul, că unde e pământul sterp, zadarnic mai arunci sămânța aleasă, că sfatul bun se prinde doar de mintea celui ce-l ascultă. Și mi-a mai spus, să nu mai plec vreodată la drum cu oameni dintre aceia care de frică te părăsesc la cea dintâi primejdie.

Așa a spus bătrânul, amărât până peste fire că are un asemenea învățăcel.