🌻 Dovleacul și vița

              Nu te urca unde n-ai locul, nu te da ceea ce nu ești...

              De ce cazi mai de sus, îți spargi capul mai tare!...

              I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut demult. Mai umblau zânele pe-atuncea, mai ieșeau spiridușii ici și colo...

              Vița-de-vie se urca însă pe araci tot ca și-acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.

              Deodată, dovleacul s-a rățoit spre vița-de-vie, ce se-nsorea, împrăștiind mireasmă acrișoară de frunzulițe tinere și de lăstari.

              — Ia dă-te jos de-acolo, mai lasă și pe altul să se urce pe arac!

Vița-de-vie a întors capul visătoare:

              — Ce vrei, dovleacule? De ce ești supărat?

              — Așa, a spus țâfnos dovleacul. De ce să stai întruna tu pe sus, iar eu să-mi port fructul în tină? Doar pentru că țăranul n-a vrut să-mi pună și mie un arac?

              — Poartă-te cum ți-e portul, vorbește cum ți-e vorba! A grăit blând vița-de-vie.

Țăranul a știut ce face.

            — Ce tot pălăvrăgești acolo? A început dovleacul. Ce fruct dai tu? Ciorchine de bobițe. Dar ce dau eu? Coșcogeamite dovleac...

A râs vița-de-vie:

           — Dar sucul meu e dulce!

          — Și-al meu, ce?... E amar?

          — Licoarea mea, de-o bei cu chibzuință, te face să visezi...

          — Și eu aș fi asemeni ție – a mai răcnit dovleacul – de-aș fi la fel de sus... Coboară tu de-acolo, să mă urc și eu!...

S-au tot certat în dimineața aceea de primăvară și nu s-au înțeles.

Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca vița. Și cum numai la câțiva pași de-acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul lui.

Cu greu, vorba cântecului:

Unde-i deal, cu opintele,

Unde-i vale, cu proptele!

Dar a urcat dovleacul cel trufaș, numai și numai să se vadă o dată sus.

A ajuns până în vârful copacului. Îi și venea să râdă de viță, care rămăsese mult mai

jos pe arac.

Ar fi strigat la ea, ar fi batjocorit-o, dar vița nu-l privea deloc, de îi venea dovleacului

să plângă de necaz.

Vița se însorea visătoare în timpul zilei, noaptea se arginta sub lună; înflorise, se

scuturase, se coceau boabele pe încetul.

Dovleacul avusese și el o floare galbenă, care se prefăcuse apoi într-un fruct alb,

verzui.

Tocmai atunci trecea țăranul:

          — Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a cățărat! Grăi el către vecin.

(Dovleacul se umplu de fudulie la astfel de cuvinte. Asemenea faptă nu mai săvârșise niciun dovleac din lume!)

          — Dar să-l vedem când o să-i crească fructul... Cap de dovleac neghiob, de ce s-o fi

urcat acolo? A adăugat vecinul.

La vorba asta, dovleacul a simțit, ce-i drept, că îl cuprinde frica. Și s-a uitat în jos. Îi venea amețeală numai privind!...

„E oare vreo primejdie?” se întreba în capul lui cel mare. Și nu-i venea să coboare, pentru că se temea de râsul viței.

Și fructul se cocea, se tot umfla, era mai tare, mai greu, și atârna pe-o ramură de vrej.

Abia se mai ținea… Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu s-ar fi chinuit…

        — Vițo-de-vie, hei, ajută-mă, sprijină-mă.. Am fost un prost... De-o fi să cad, prinde-mă tu între frunze, să nu mă sfarm! Așa gemea dovleacul și se ruga.

        — Te-aș ajuta, dar n-am putere! Răspundea vița, privindu-și îngrijată ciorchinii, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.

S-a îngreunat dovleacul tot mai mult și, într-o zi, s-a întâmplat ce era de așteptat.

Vrejul n-a mai putut să ție atâta greutate. S-a rupt...

Dovleacul a căzut. În treacăt s-a lovit de arac. A bufnit apoi de pământ, coaja s-a spart și sâmburii s-au revărsat.

Vița-de-vie a țipat, dar nu i s-a întâmplat nimic.

Un râmător care scăpase nu știu cum pe-acolo, când a văzut dovleacul, s-a repezit, l-a tăvălit prin tină și l-a mâncat.

Cine l-a pus pe nătăflețul de dovleac să fie așa pizmaș și fără minte?