🌻 Ionică mincinosul

              Să nu minți! Cu o minciună prânzești, da’ de cinat nu cinezi. Iar mincinosul n-are nicio cinste…

              Trăia odată un băiat, Ionică, căruia nu-i plăcea să-și ajute părinții. Nu-i plăcea, și pace bună.

              Îi spunea tatăl său:

              — Ionică, vezi de fă cutare lucru!

Și nu zicea băiatul că n-ajută.

             — Îl fac îndată, tătucă! Răspundea.

Se prefăcea c-ajută. Și n-ajută.

Da’ merge treaba asta o dată, de două ori, de trei ori.

Începe să simtă tătâne-său că umblă băiatul cu lucruri necurate.

Pune la cale să-l lecuiască.

Odată vine feciorul înaintea lui taică-său și îi rostește cu glas mieros:

          — Tătucă! Ai spus că-mi vei face și mie niște opincuțe, dacă oi fi vrednic lângă casă.

Și sunt, tătucă. Că, uite opincuțele astea, vechile, s-au ponosit!

Rău este, dragii mei, să fie cineva leneș și mincinos.

Da’ și mai rău, când pe deasupra mai e și fudul!

Și-așa era Ionică...

Iar tatăl îi răspunse:

        — Păi eu, băiete, mi-am ținut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăți și tu cât ești de vrednic.

        — Am să-ți arăt, tătucă! Se sumețește Ionică.

        — Atuncea uite, mai grăiește tatăl, urcă-te chiar acum în pod. Vântură bine grâul ce-i acolo. Și îndată ai să-ți primești răsplata.

        — Uiuuu! Face Ionică bucuros. Alerg să-l vântur.

Se face că se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară și stă acolo preț de-un ceas.

Pe urmă se întoarce:

      — Am vânturat tot grâul, tătucă. Să-mi dai opincile alea noi, să merg pe uliță și să plesnească băieții de necaz!

      — Aleei, măi băiete, se mâhnește tatăl. Ți-am spus să vânturi grâul... Mai du-te odată. Și fă treaba cum se cuvine c-apoi îți vezi opincile făgăduite!

Pleacă feciorul. Se gândește: „De un’ să știe tătuca dacă am vânturat eu grâul or ba? Că n-o avea la el oglinda fermecată!”

Așa că pleacă, se suie în pod. Se joacă pe acolo cu mițele și se întoarce, fără măcar s-atingă un bob de grâu.

        — Ai vânturat, măi, grâul? Întreabă a doua oară tatăl.

        — L-am vânturat, tătucă! Minte băiatul.

Și-n sinea lui se bucură mai dinainte pentru opincuțele noi.

        — Nu e adevărat! Se amărăște tatăl. Haide cu mine și-am să-ți arăt că e așa cum spun.

Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul în fața lui Ionică. Și când îl vântură, ce credeți? Sub grâu el ascunsese o pereche de opincuțe. Da’ știți, niște opinci cum nu se văd pe oriunde, din piele galbenă croite, cu găitane lucitoare de șnur negru închingate.

Asemenea mândrețe de opinci vârâse tatăl acolo sub grâu!

Și s-a plecat băiatul să puie mâna pe opinci.

Tatăl nu l-a lăsat. Le-a luat din grâu, a coborât, și le-a pus într-un cui chiar deasupra laviței pe care dormea Ionică. Să vadă, să înțeleagă bine că minciuna are picioare scurte și întotdeauna o ajunge din urmă adevărul...