🌻 Pinul singuratic
Să nu te rușinezi de frații tăi, să iubești locul unde te-ai născut!
Un pin creștea odată la marginea unei păduri. Pe alături, pretutindeni, erau doar frați de-ai lui. Pădurea era deasă și plină de mireasmă.
Când venea primăvara, adia vântul hoinar. Sufla ușor prin ramuri. Atunci cânta pădurea, cântau toți frații-n cor.
În miezul verii, când soarele ardea, acolo în pădure era răcoare și miros de rășină. Treceau pe drumuri călătorii osteniți. Și când vedeau pădurea, se opreau, căutau în ea odihnă.
Toamna se pornea ploaia. Pe jos curgeau șuvoaie. Și se duceau la vale. Pădurea sta însă neclintită. Niciun șuvoi nu putea lua pădurea, înfiptă bine cu rădăcinile-n pământ, deasă ca o oștire.
Iarna, viscolul turbat bătea zadarnic. Pinii erau acolo ca un zid, și viscolul se sfâșia între ramuri, puterea i se sfărâma, se potolea.
Așa trecea viața pădurii, așa ar fi rămas pe totdeauna...
Dar pinul nostru privea spre înălțimile golașe de pe munți. Era pe munte, sus, o stâncă cenușie și înaltă. Deasupra ei se ivea în zori, în orice dimineață, craiul zilei, soarele, care poleia toți munții.
Nu-i mai plăcea-n pădure pinului, voia să urce pe munte, în vârf, și să privească de-acolo tot pământul, să fie altfel decât frații săi.
Nu-i mai plăceau nici cântecele dulci ale pădurii, nici lupta cu furtuna.
Stătea mâhnit, privea în depărtări, visa și ar fi vrut să plece mai degrabă.
A cerut voie bunicului pădurii – un pin bătrân cu trunchiul gros, cu barbă lungă de
licheni – i-a cerut voie să plece.
— Copile, copacul ce-i singur în vârful muntelui, de orice vânt se clatină!... a grăit rar
bătrânul.
L-au sfătuit părinții, șoptind cu înțelepciune:
— Nu-i nicăieri mai bine ca lângă frații tăi, nu-i nicăieri mai bine ca-n locul unde te-ai
născut!... Ploaia cade, vântul bate, nicio primejdie nu te paște aici...
N-a ascultat pinul pe nimeni.
S-a rugat într-o noapte de zâna cea bună a pădurii și ea s-a înduplecat.
A făcut semn cu mâna către vârful trufaș al muntelui și pinul s-a pomenit acolo...
Era acuma sus, pe creastă. El vedea cel dintâi când iese soarele din văi. În zori văpaia lui îl poleia și făcea să semene cu o făclie verde-aurie.
Ce mândru era pinul! Privea spre frații săi cu nepăsare – se rușina că altădată fusese printre ei.
Ei strigau de jos:
— Cum te mai simți?
El nu le răspundea.
— Să te ții bine când o să înceapă ploaia și furtuna! Striga gros și bunicul. Și-și clătina
cu îngândurare barba lui argintie de licheni.
— N-ai teamă, bunicule, grăia abia atuncea pinul, mai bine vezi de tine, că ești bătrân, îți putrezește rădăcina, să nu cazi din picioare și fără vânt...
Abia a sfârșit pinul batjocura, că a pornit să bată vântul. Se apropia toamna.
Furtuna era tot mai puternică...
Pinul se legăna mai, mai să cadă.
Zidul pădurii nici nu se clintea.
A început să bată și ploaia...
Și apele au spălat pământul puțin, în care își prinsese rădăcina pinul singuratic.
A venit frigul iernii. Și viscolul.
Și s-a pornit să sufle viscolul, balaur alb...
În vale, jos, pădurea se zbuciuma cu vuiet lung, puternic, dar nicio pagubă n-avea.
Pinul trufașa simțit însă că se clatină mai tare ca de obicei, că nu-l mai ține rădăcina.
A strigat la frații săi:
— Veniți-mi într-ajutor, mă prăbușesc!
Frații nu aveau însă ce-i face.
— Noi nu-ți putem veni într-ajutor, au răspuns ei. Tu nu poți să te întorci la noi... N-ai
vrut s-asculți sfatul înțelept...
Deodată, viscolul a răbufnit, și pinul singuratic s-a prăbușit, a alunecat pe ghețuri și zăpadă. A ajuns până la poalele pădurii.
Acolo a stat în timpul iernii, jelit de frații săi...
În primăvară au venit niște ciobani. Au găsit trunchiul.
— E bun de foc! A rostit baciul.
L-au luat la stână, l-au tăiat bucățele; a ars – cenușa lui s-a împrăștiat în cele patru vânturi...
De ce n-a vrut s-asculte sfatul bătrânesc, de ce a vrut să viețuiască singuratic, departe
de-ai lui?!