Fiertură de sumăieș

              Decât cu o rudă rea, mai bine c-un străin bun... Că palma de la rudă doare mai tare decât cea de la străin.

              Ș-apoi se povestește c-ar fi trăit odată pe lume un fecior, pe nume Năică. Era orfan și n-o scotea la cap cu sărăcia.

              Vorba ceea:

              — Sărăcie, ce-ai cu mine?

              — M-am avut cu tat-tu bine.

Vreau să mă am și cu tine!

Se gândește băietanul, se socotește și își amintește că are o rubedenie, un unchi bogat, ce locuiește într-alt sat.

Își ia o traistă la spinare. Pleacă la el, la unchiul cel bogat.

Ajunge acolo.

Unchiul îl vede și-l privește chiondorâș. Spune că l-ar ajuta, da’ n-are cum. Nu s-au făcut bucate. Are sacii goi. Nu are cu ce-i umple.

I-ar da măcar un sfat, dar n-are vreme nici de asta.

Cum însă se-nnoptase, îi era greu flăcăului să se întoarcă acasă, mai ales că se pornise și o pustie de ploaie.

Se roagă atunci flăcăul de unchiul său, măcar să-l ospețească în noaptea aceea și mâine-n zori o pleca înspre casă.

          — Te ospețesc, îi zice unchiul, să știi însă că n-am mâncare... Noi seara nu mâncăm.

Ne care greu.

Ș-apoi îi era feciorului o foame, după un drum lung ca acela, de-ar fi mâncat și pietre, nu altceva.

          — Să culci nepotul în bucătărie! Îi poruncește unchiul nevestei sale, care tuna, trântea și duduia, că îi venise musafirul nepoftit la drum de seară.

Îl duce în bucătărie.

Pe plită fierbea un ceaun. Și din ceaun venea miros de zeamă cu cartofi și cu slănină. Asemenea miros venea, încât mai, mai să cadă jos bietul băiat, lihnit cum era de foame.

        — Mătușă, întrebă el, ce fierbe acolo în ceaun?

Gândea că s-o milostivi femeia, l-o dărui c-oleacă de fiertură.

        — Acolo? Face mătușica pe mirata. Sunt niște albituri. Le-am pus la fiert, da’ tu să nu-ți vâri nasul!

După aceea mătușa iese afară cu niște treburi.

Cum iese afară, feciorul se repede la ceaun. Pune mâna pe-o lingură mai mare și începe să înghită.

Mănâncă toată zeama, iar la sfârșit, cartofii cu slănină.

Pune după aceea iar la loc ceaunul, toarnă înlăuntru niște apă din căldare. Și-n apă pune sumăieșul lui să fiarbă.

Se culcă pe urmă pe jos, pe lutul din bucătărie și adoarme îndată.

De la o vreme, vine înapoi femeia, ia binișor ceaunul de pe foc.

Când vede sumăieșul înlăuntru se pornește să strige:

          — Ce-i asta?... Ce-ai făcut?... Unde-i mâncarea?

          — Care mâncare, mătușică? Se scoală de pe jos Năică.

Aude unchiul. Vine și el de grabă:

          — Ce este, măi?... Ce s-a întâmplat de-i zarva asta?

          — Ia, ce să fie, răspunse băietanul, mătușa fierbea acolo niște rufe în ceaunaș. Și sumăieșul mi-era plin de praf. Așa, ce-am socotit? Să-l vâr și eu în apă, și să-l spăl. Atât pot face niște rude bune și iubitoare cum sunteți voi pentr-un nepot sărac, venit pe cale lungă.

Își scoate apoi sumăieșul din ceaun. L-atârnă pe un băț. Și cum ploaia stătuse, porni pe ușă afară, zicând unchiului și mătușii:

          — Mă duc, păcat că n-ați avut și voi măcar o îmbucătură, să dați nepotului. Așa e însă dacă nu mâncați seara. Cel puțin nu vă cade greu!

Plecă apoi râzând, lăsându-i pe-amândoi zgripțuroii cu ochii holbați și cu gura căscată.