🌻 Păunul și curcanul

              De ce să nu te mulțumești cu ce-i al tău?... De ce să fii viclean? Să vrei și ce-i al altuia. De ce?

              Păunul a făcut așa, și bine nu i-a mers. De n-ar păți și alții cum a pățit păunul...

              Era odată într-o curte un prea frumos păun cu pene colorate, cu coada împodobită, bătută parcă toată-n nestemate. Se plimba trufaș întreaga zi de colo până colo.

              Tot în ograda aceea se afla și-un curcan.

              Măreț era păunul; dar gras era curcanul, căci îl pusese stăpâna la îndopat... Se pregătea să-l bage în cuptor, să-l facă friptură pe varză.

              Curcanul nu știa. N-avea de unde ști. Mânca și se îngrășa. Era mulțumit.

              Păunul îl privea chiondorâș și se învinețea de necaz.

              Nu-i nicio pasăre mai mândră ca păunul. El nici la vultur nu se uită. Păsările spun toate că vulturul este mai mare peste ele. Păunul zice că nu-i așa. El singur trebuie să stăpânească păsăretul.

              Nu-l lua în seamă păunul pe vultur, dar la curcan privea cu pizmă.

              Uneori mai uita stăpâna să ducă de mâncare păunului. Pe curcan, nu-l uita niciodată. Bucățile cele mai bune i le da curcanului, grăunțe muiate, fiertură dulce de mei, merinde din cele mai alese...

              „E oare curcanul în ochii stăpânei mai mult decât sunt eu?” se întreba păunul.

              Grozav îl mai rodea necazul. Ce n-ar fi dat să fie el curcan! Să-l îndoape stăpâna cu bunătăți.

              Curcanul locuia în curtea păsărilor. Păunul umbla liber prin ogradă.

              Dar într-o bună zi s-a dus păunul la curcan. S-a înfoiat în fața lui:

              — Privește în ce veșmânt sunt îmbrăcat!

              — Dar moț și gușă cum am eu, ție-ți lipsesc! A zis curcanul.

„Pesemne, pentru că-i moțat și cu mărgele roșii la gât, are curcanul mai multă trecere ca mine!” și-a zis în sine păunul.

Se știe că păunul e împodobit, dar minte multă n-are…

            — Nu vrei să-ți dau penele mele, să-mi dai mărgelele și moțul tău? L-a întrebat el pe

curcan.

           A început apoi să-l lingușească, să-i laude înțelepciunea, să-i spună că lui i se cuvine să umble prin ogradă și nu să stea în coteț.

De mult voia și curcanul să umble liber prin ogradă, dar îl gonea stăpâna iute-n coteț, să stea mereu acolo, să se îngrașe.

S-a învoit să schimbe cu păunul.

Și-au schimbat penele, mărgelele și moțul; și-au schimbat și cozile.

Păunul a intrat în coteț. Curcanul a pornit să se plimbe prin ogradă.

Păunul era mulțumit.

„L-am înșelat pe prostul de curcan!... Doar mie o să-mi dea stăpâna de-acum înainte bucate alese… Abia acum sunt pasărea cea mai de seamă.”

Tocmai venea stăpâna. Ea își zicea: „S-a îngrășat destul curcanul. E bun de pus la tavă.”

A luat de-o aripă păunul. I-a tăiat gâtul. L-a jumulit. L-a pus în tavă. L-a fript. L-a pus pe varză. L-au mâncat oaspeții.

Curcanul a rămas. Se preumblă și astăzi. Și face pe păunul.

Cine l-a pus pe nesătulul de păun să râvnească la bunul altuia?... Cine l-a pus?... A

ajuns din păun curcan pe varză. Atâta a ajuns…