🌻 Tomiță iepurașul

              Să nu te iei după fricos... Cine se ia după fricos ajunge... O să vedeți îndată unde-ajunge!

              Această întâmplare s-a petrecut demult, demult, pe vremea când animalele se hotărâseră să-l nimicească pe vânator.

              S-a întocmit oștirea animalelor: ariciul înainte, pe urmă lupul, vulpea, cerbul, bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor și-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-i vestească când vine vânătorul.

              Se pregătea o bătălie mare.

              A venit, castorul, dulgher prea iscusit, și a ridicat ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele, să lupte.

              Și-au ascuțit toți dinții și ghearele.

              Erau aproape gata, când nu știu cine a spus:

              — Mergem la bătălie, dar nu avem hatman.

              — Așa e, să alegem un hatman! Au rostit toate dihăniile dintr-o dată.

Cine să fie? Cine? Ariciul nu e bun, căci e țepos, lupul este de trebuință-n bătălie; vulpea e prea vicleană; cerbul e-ncoronat și se agață-n ramuri; bursucul e prea greu; ursul e cam bătrân...

Nu se înțelegeau...

Când era cearta mai aprinsă, cine venea fără de grijă pe cărare, cu pălăria pe-o sprânceană, fluierând mulțumit?

Tomiță Iepurașul.

            — Ce e cu tine, măi Tomiță? Și de ce fluieri atât de mulțumit? L-au întrebat dihăniile.

S-a oprit iepurașul, și-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi, plictisit, a dat dintr-o lăbuță:

            — L-am doborât... M-am repezit cu dinții, și haț, haț, ca și cum n-ar fi fost...

            — Pe cine? A întrebat cu spaimă cerbul.

            — Pe un dușman! A început să își dea aere Tomiță, văzând că-i ascultat de toți.

Și, într-adevăr, Tomiță doborâse un trunchi din cel subțire, de rărușcă – viță sălbatică.

Îi plăcea mult, căci are coaja acrisoară.

Îi era dușman, pentru c-o dibuia cam greu.

           — A doborât singur dușmanul! S-a minunat bursucul.

          — Hm, hm! A mormăit în sine ursul. De-am fi și noi așa viteji ca tine...

          — Vrem să alegem un hatman și nu ne înțelegem a glăsuit ariciul.

          — Vreți un hatmat?... Vreți un hatman destoinic peste animale? Să vă fiu eu! S-a îngâmfat Tomiță. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.

          — Ar putea să ne fie el hatman! S-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înțelegem între noi.

          — Să fie, dacă-i așa viteaz! A spus și cerbul.

S-au învoit și lupul, și ursul, bursucul, ariciu și vulturul.

I-au dat deci lui Tomiță căciula de hatman, i-au dat și-o spadă.

Era hatman în lege.

          — Și-acum poruncește, Tomiță! A spus lupul. Noi te-ascultăm orbește.î

          — Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător! A strigat și vulturul.

La toate se-așteptase Tomiță, dar să fie hatman în bătălie și să-l răpună pe vânător, la asta nu...

Începuse să tremure.

          — Voi stați aci! Le-a poruncit. Când am să fluier, dați toți năvală... Mă duc să văd pe unde-i vânătorul!

S-a strecurat prin pădure.

Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere și frunzele încep să cadă.

Inima lui Tomiță era numai atâta, cât vârful acului...

Cine l-a pus să fie hatman? Dacă a auzit și vânatorul?...

O să-l doboare cu săgeata!...

Se tupila la pământ și inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite. De

frică, i-au crescut, i-au tot crescut urechile...(De-atunci sunt așa mari!...)

Deodată a început să bată vântul mai tare și frunzele să foșnească. Niște rămurele s- au frânt și l-au lovit pe Tomiță drept în obraz.

“E vânătorul! S-a gândit iepurașul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul.”

S-a întors într-o clipită… Și fugi!... Și fugi!...

De frică îi căzuse hatmanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat în spadă și și-a tăiat lăbuțele din față. De frică și durere a mai făcut un salt și s-a dat peste cap. Atunci și-a tăiat coada. (De-aceea-s așa scurte lăbuțele din față și coada lui Tomiță până-n ziua de astăzi!...)

Fugea de-i sfârâiau călcâiele, și șuiera văzduhu-n urma lui.

Dihăniile, auzind șuierul, au crezut că-i semnalul hatmanului, au dat năvală după el, să prindă vânătorul.

Au ieșit din pădure, pe câmp.

Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregătește de culcare.

Tomiță își vedea umbra și socotind că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce în ce mai repede…

Abia se mai ținea oștirea după el. S-a mai ținut o vreme. Pe urmă s-a pierdut de hatman.

Tomiță a mai fugit înc-o bucată bună, a dat peste un copac și s-a izbit. Atât de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De atunci privirea împrăștiată și buza de sus crăpată de lovitură!...) Și-a rămas lat…

Târziu, când și-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hatman și fără spadă.

Iar se lăuda:

          — De veneați după mine, îl răpuneam pe vânător!...

Dar m-ați lăsat singur...

Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Și povestise. Au râs dihăniile de Tomiță. L-au luat la goană.

          — Cine se teme de foșnetul frunzelor nu are ce căuta-n pădure.

Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul și vulturul îl fugăresc pe iepuraș. Și, unde-l prind, îl fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut hatman...