🌻 Trei popândăi

              Cumpătarea începe de la gura sacului, nu de la fundul lui... Celui risipitor și lacom dă-i să mănânce toată ziua, seara tot zice că-i flămând de moare...

              Așa au fost odată trei frați, trei popândăi. Strânseseră într-o groapă semințe de dovleac, de floarea-soarelui, să aibă pentru iarnă.

              Venise frig și ploaie. Ce-i drept, era urât pe-afară, dar tot se mai găsea pe ici, pe colo câte ceva: foi de porumb, sau frunze rătăcite, duse de vânt.

              Nu erau toate așa de bune cum e sămânța de dovleac sau floarea-soarelui.

              Dar dacă-i vorba să păstrezi hrana cea bună pentru iarnă, poți să mănânci și din acestea...

              Iar popândăii noștri stăteau în vizuină.

              — E frig! Mormăia unul.

              — Și ploaie!... Zicea celălalt.

              — Mi-e foame! Rostea și cel de-al treilea.

La toți le era-n gând doar groapa cu semințe.

Și unul câte unul se furișau la groapă. Mâncau, se întorceau acasă zgribuliți și ziceau iar:

             — E frig!

            — E ploaie!

            — Mi-e foame!...

Au tot mâncat, au tot mâncat...

Nici nu venise iarna bine. Nici nu s-acoperise pământul cu zăpadă. Și cei trei popândăi nu mai aveau în groapa lor decât o singură sămânță de dovleac.

          — Asta o ținem: bucate pentru iarnă! A zis unul.

          — Și, ca să n-o mai poată fura nimeni, să punem strajă! A adăugat altul.

          — Să stăm pe rând câte o zi și-o noapte, să o păzim! A grăit cel din urmă.

Și așa au hotărât.

Au început, pe rând, să facă strajă câte o zi și-o noapte lângă sămânța de dovleac, care mai rămăsese-n groapă.

Au făcut strajă fratele cel mai mare și cel mijlociu; când a venit rândul celui mic, acesta și-a spus:

„Ce foame mi-e! Și ce sămânță bună! Să rup numai o bucățică din margine. Nici n-o să se cunoască…”

A rupt o bucățică, a mai rupt una. Când s-a uitat mai bine, mai rămăsese doar o fărămiță.

A înghițit-o și pe-aceea.

„Ei, ce te faci acuma? De unde iei altă sămânță de dovleac?”

Au venit frații. S-au supărat. L-au luat pe prâslea la bătaie.

S-au strâns vecinii. Unii ziceau că au dreptate frații cei mari, alții țineau cu cel mic.

Au mers cu toții la judecată.

Judecător era ariciul. Și-a strâns toți țepii și a ascultat pe martori.

            — Suntem trei frați, trei popândăi! A zis cel mare.

            — Doar trei și nu vă împăcați! A spus judecătorul.

            — Am strâns bucate pentru iarnă, semințe de dovleac și floarea-soarelui! A rostit

mijlociul.

            — Ați strâns bucate albe, pentru zile negre, a împlinit judecătorul.

            — Pe rând, însă, am mâncat totul, a glăsuit cel mic. N-a mai rămas decât o sămânță

de dovleac!

            — Cinstea e ca zăpada, a adăugat judecătorul, când s-a topit, nu se mai vede!...

            — Pe urmă am pus strajă la sămânță! A spus iară cel mare.

            — După ce a ars casa, degeaba aduci apă, i-a răspuns ariciul. Să fi făcut asta dinainte!

            — Și fratele cel mic a mâncat sămânța care mai rămăsese! S-a plâns iar mijlociul.

            — Gustul bucatelor îl simți când nu mai ai ce să mănânci! A râs judecătorul.

            — Și-atuncea frații cei mari l-au bătut bine pe cel mic! Au glăsuit martorii.

            — Cine făptuiește răsplata și-o primește! A mai grăit judecătorul.

            — Tocmai de aceea, au spus frații cei mari, cerem să fie pedepsit fratele nostru cel mic, să afle altă sămânță de dovleac și s-o aducă în groapa de unde a luat-o.

           — Atunci trebuie să vă luați și voi înapoi bătaia ce i-ați dat-o!... Să aduceți și voi semințele pe care le-ați furat… a hotărât judecătorul.

Auzind hotărârea judecătorului, frații cei mari și-au lăsat cozile în jos și au plecat rușinați, alături de fratele cel mic.

S-au dus acasă toți trei popândăii și au răbdat de foame-n iarna aceea. S-au învățat însă că e mai bine să tacă și să facă, decât să-și făgăduiască fără să împlinească… Să lege sacul bine când încă e rotund, nu când e deșertat, când a ajuns la fund!...