🌻 Vulpea și iepurașul

              Socoteala de acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg...

              I-era odată vulpii o foame de visa noaptea numai găini și rațe, iepuri și alte bunătăți. Visa. Se deștepta. Și-i lăsa gura apă... Și nu prindea nimic. Parcă pierise vânatul din pădure, iar gospodarii puseseră capcane pretutindeni... Câinii păzeau...

              Și vânătorul își făcea de cap, lăsase nu știu câte rubedenii de-ale vulpii fără blană!

              Ei, trece-o zi, trec apoi două, mai trec vreo nouă... Vulpii îi scăpărau ochii de foame.

              Într-o bună dimineață, pe când se ascunsese într-o tufă de vișinei și aștepta... (Nu știi de unde sare iepurele!...) zărește pe potecă – pe cine socotiți? – chiar pe Tomiță Iepurașul.

              — Tomiță, stai, te-am prins, îi strigă vulpea. De când te caut...

Tomiță a înlemnit.

S-a ridicat pe labele dinapoi și a-nceput să plângă. Și suspina, să-ți frângă inima. Nu alta.

            — Hai, scoate blana din spinare, să-mi fie mai ușor la ros! A rostit vulpea cu asprime.

Și nu te smiorcăi atât... Tot nu-ți mai e de vreun folos.

          — Mi-o scot îndată, a început să plângă și mai tare Tomiță. Mă gândesc doar la copilași, la iepuroaică... Mai au vreun rost pe lume, de rămân singurei? Mai bine ne-ai mânca pe toți, cucoană vulpe. Fă-ți pomană. Tot nu e viața asta bună de nimic; să fugi mereu, să te ferești mereu, să nu ai hrană de ajuns...

Vulpii i-au scăpărat ochii mai tare. Cât îi era de foame, nu i-ar fi stricat ei nici iepuroaica, nici puii lor...

Vulpea știa o zicătoare:

“Mai multe muște prinzi cu o lingură de miere, decât c-un butoi de oțet…”

Începe să-i grăiască lui Tomiță, cât putea ea mai dulce:

          — Tu ai dreptate, măi Tomiță!... Decât așa o viață, mai bine lipsă... Chiar eu, uite, îți jur de vrei, după ce te mănânc pe tine, pe iepuroaică și puii tăi, mă duc la urs și-l rog să mă răpună... Nu vreau nici eu să mai trăiesc...

Au plecat... Înainte mergea Tomiță, și după el, păzindu-l de aproape, cucoana vulpe.

Pe drum începe vulpea să-i povestească lui Tomiță cum a visat că-l întâlnise și că-l mânca...Cum i se împlinesc ei toate visele...

Se miră, se tot miră Tomiță:

          — Hei, hei, cucoană vulpe, una ești dumneata...

Îi spune apoi vulpea cum vrea ea să-i mănânce pe Tomiță, pe iepuroaică și pe pui. Spunea și-i lăsa gura apă:

          — Pe tine, Tomiță, vreau să te pun în frigare!...

Când o începe să se frigă carnea, să nu uiți cimbrișorul, să-mi dai puțin pe spate!

Zicea Tomiță. E mai gustos.

          — Pe iepuroaică am s-o fierb întreagă! Urma cucoana vulpe.

          — S-o pui la foc mai potolit, să fiarbă pe îndelete! A zis din nou Tomiță.

Și vulpea se ștergea la gură de poftă.

          — Iar puii îi voi mânca doar pârpăliți oleacă pe jăratic, că sunt fragezi!

          — Când îi vei mânca, să te gândești la mine! A mai grăit Tomiță.

          — Mă voi gândi! Zâmbea pe sub mustăți cucoana vulpe cea șireată. Ți-am spus doar, m-am jurat că pe urmă am să mă duc la urs, să-i cer să mă răpună... Nu merită pustia asta de viață s-o trăiești...

          — Nu merită! Spunea Tomiță încredințat.

Vorbind așa, au mers pe nesimțite...

În gândul ei, cucoana vulpe vedea bucatele și îi venea rău de foame. Abia se mai ținea să nu-l sfâșie pe iepuraș.

        — Aicea stau! A spus Tomiță.

I-arată vulpii un bârlog.

„Aicea stă tâlharul, socotește cucoana vulpe, într-un bârlog… Eu îl căutam prin vizuini. Pesemne că moș Martin e în călătorie. Tomiță a aflat și i-a luat locul.”

        — Mă duc să-mi aduc iepuroaica și puii, zise Tomiță. Să nu uiți însă cimbrișorul, la frigare, și focul potolit când faci fiertura...

        — Nu uit, n-ai grijă! Râse vulpea.

Râse și iepurașul. Și o zbughi în bârlog.

“De ce-o fi râzând oare? se întrebă vulpea. Ei, de ce? Își răspundea tot ea. De prost…

Crede că-i bine să scapi de viață!”

Și chicotește mulțumită că l-a înșelat pe iepuraș.

Așteptă vulpea… Mai așteaptă.

Își zice: “Pesemne că-și iau rămas-bun unii de la alții!”

Și iar așteaptă. Se satură de așteptat. Intră-n bârlog și strigă:

        — Hei, măi Tomiță, ajunge atâta rămas-bun... Poftiți cu toții încoace să vă mănânc!

Cum spune vulpea vorba asta, aude un glas gros:

        — Cine tot face gălăgie?

Și iese dintr-odată ursul.

Să fi căzut un trăznet din senin și nu s-ar fi speriat mai tare vulpea.

        — Pe cine cauți, cucoană vulpe, la mine în bârlog? De ce mă tulburi? Răcnește moș Martin.

        — Pe iepuraș îl caut... îngăimă vulpea și ieși iute din bârlog.

        — Pe iepuraș?...

Ce se întâmplase? Fusese moș Martin bolnav și îl tocmise pe Tomiță slugă, să-l îngrijească, să-i aducă apă și să-i culeagă zmeură, să-l lecuiască.

Tomiță se urcase în vremea asta deasupra pe bârlog. Avea el încă un cotlon pe unde putea să iasă. Se tăvălea de râs:

        — Să nu uiți, coană vulpe, cimbrișorul și focul potolit!...

Așa zicea și se bătea cu mâinile pe burtă de râs. Nu mai putea...

A mai făcut apoi un salt și a țâșnit în alt cotlon, care ducea tot în bârlogul ursului.

Ursul râdea și el de vulpe:

        — Te-a păcălit Tomiță, preavicleano... mănâncă acuma sare, să-ți treacă setea...

Mănâncă-ți coada, coană vulpe... Numai că tu ai vrut să-mi omori sluga, și-ai să-mi plătești!

Vulpea era acuma mică, mititică de frică, nici coada nu i se mai vedea:

        — De unde, ursule, n-am vrut să-i fac nimica lui Tomiță, l-am însoțit numai pe drum, să-l apăr de primejdii!...

(Lingușitorul linge mâna ce n-o poate mușca!)

Tomiță a mai scos afară botul:

        — Parcă ziceai, cucoană vulpe, că vrei să scapi de viață, să te răpună ursul!...

        — Așa? A mormăit bucuros moș Martin.

S-a repezit spre vulpe.

Vulpea n-a stat s-aștepte. S-a întors și-a pierit în pădure.

        — Să nu uiți cimbrișorul!... Striga în urma ei Tomiță.

        — Ha, ha, ha!... râdea cu hohot ursul.

S-a dus cucoana vulpe și nu s-a mai văzut...