🌻 Cei doi prostănaci și darurile pentru Mehmet

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti, un flăcău a cărui singură avuție erau hainele pe care le purta. Tot vânturându-se el prin lume în căutarea unei soarte mai bune, ajunse lângă o căsuță la marginea unui sat. Cioc! Cioc! Cioc!

              Flăcăul ciocăni în ușă și o bătrânică apăru în prag.

              — Mătușică, sunt frânt de oboseală de atâta mers pe jos și mort de foame, se plânse

flăcăul. N-ai binevoi să mă găzduiești o zi, sau două, că mare e mila lui Allah?

Bătrânica îl măsură din cap până-n picioare: un flăcău sărman, ponosit, cu haine zdrențuite și cu încălțăminte ruptă.

            — Fiule, de unde vii? Se pare că drumul ți-a fost lung și greu.

            — Ah, ai dreptate, oftă flăcăul. Plecat-am chiar de pe celălalt tărâm și nu m-am oprit

până aici.

            — Ei, chiar așa! Țâțâi bătrâna, tulburată de vorbele tânărului. Nu ți s-a întâmplat să-l

fi văzut pe Mehmet al meu pe acolo?

            — Că doar n-oi fi chiar mama lui Mehmet? Se bucură flăcăul. Pfui, ce noroc pe capul meu, dar și pe al matale. Mehmet îți trimite vorbă prin mine: “Spune-i lui maică-mea că mă simt tare nefericit aici, n-am și eu o haină mai acătării și nici bani de cheltuială”. Chiar așa mi-a zis să-ți spun.

            — Of, of, sărmanul Mehmet! Prinse a jeli femeia. Vino iute înăuntru, fiule! Stai colea, să-ți dau de mâncare. Și, în timp ce mănânci, am să strâng niște lucruri pe care să I le duci lui Mehmet… Ia să vedem… costumul cel noi al lui bărbată-meu i s-ar potrivi de minune. Și, bineînțeles, să nu uit banii! Uite, i-am băgat în buzunarul hainei. Mehmet, dragul de el, se dădea în vânt după pâinea pe care i-o coceam. Ia și pâinea asta, tocmai am scos-o de la cuptor.

După ce flăcăul termină de mâncat, bătrânica îi dădu un pachet cu toate lucrurile pentru Mehmet.

            — Îți mulțumesc din suflet că te-ai oprit din drum să-mi aduci mesajul lui Mehmet.

            — Te rog, transmite-i lui Mehmet toate urările noastre de bine – din partea mea și a lui taică-său! Strigă ea după flăcău, în timp ce acesta iuțea pasul pe uliță.

Acum, tânărul era foarte fericit de norocul care-i apăruse în cale, dar și destul de îngrijorat.

            — Dacă, Allah ferește-mă, apare bărbatul bătrânicii și află toată tărășenia?! Va fi vai și amar de pielea mea.

Îngrijorarea îi ațâța foamea, n-avuse timp să mănânce pe săturate în casa bătrânicii, și înfulecă hulpav pâinea, care era caldă, pufoasă și ademenitor mirositoare, parcă cerând a fi mâncată. Colțuc după colțuc i se duceau pe gât, dar cu privirea tot căta înapoi, nu cumva bărbatul femeii să-i fie pe urme.

            Între timp apăru de la câmp soțul femeii, aducând o căruță plină cu pepeni galbeni, tocmai buni de a fi vânduți la piață.

            — Femeie, strigă el din poartă, scoate-mi costumul cel nou. Doar să mă spăl un pic,

îl îmbrac și direct la piață mă opresc, să vând minunățiile ăstea de pepeni.

            — Of, of, prinse a se tângui nevastă-sa, nu pot să-ți pregătesc costumul cel nou.

Tocmai a trecut pe aici un tânăr care venea de pe lumea cealaltă cu un mesaj de la Mehmet. Spunea că Mehmet are nevoie de haine, așa că i-am trimis prin tânărul acela costumul tău cel nou. De fapt, i-am trimis și niște bani.

            — Ai înnebunit, femeie?! Răcni bărbatul. Pe unde a luat-o pezevenchiul ăla?

Femeia făcu un gest spre josul uliței. Fără să mai stea pe gânduri, țăranul își puse cizmele, dezhămă calul de la căruță, încălecă și porni în galop după hoț.

            — De pe lumea cealaltă, auzi vorbă! Mormăia el furios în barbă.

Tânărul, tot aruncând priviri în spate, zări vârtejul de praf care se apropia pe drum.

Ce să facă să-și scape pielea? Ei, slavă lui Alah, zări un țăran cu o chelie strălucitoare, care ara o fâșie de pământ de lângă drum.

            — Hei, tăicuțule, bună să-ți fie inima! Îl salută tânărul.

            — Și ție la fel, fiule, răspunse țăranul.

            — Tăicuțule, îl vezi pe călărețul ăla care vine în goana mare? Întrebă tânărul. Adună toate țestele chele pentru padișahul din Ankara. Repede! Cațără-te în copacul ăsta, altfel te pomenești scurtat de un cap.

            — N-o să-i fac plăcerea asta! Mormăi mânios țăranul.

Și, cât ai clipi, aruncă cât colo dârlogii boilor înjugați la plug și se cățără în copac, sus, tot mai sus. Tânărul, la fel de iute, își scoase costumul cel nou și îl făcu ghemotoc, ascunzându-l sub pantalonul său jerpelit. Apoi, luă dârlogii boilor și începu să are mai departe, la fel de conștiincios cum făcuse și țăranul.

Călărețul își struni calul din galop, oprindu-l la marginea drumului.

            — Sănătate, fiule! Îl salută el pe plugar.

            — Sănătate și ție, răspunse plugarul, ștergându-și cu mâneca cămeșii fruntea asudată.

            — Acum câteva clipe stăteai de vorbă cu un străin, spuse călărețul. Pe unde și-a luat

tălpășița?

            — Am văzut pe cineva cățărându-se în copacul de colo. Ăla să fie străinul pe care-l cauți? Se scărpină plugarul în barbă.

Fără alte vorbe, călărețul descălecă și se repezi spre copac; își scoase cizmele, ca să se cațăre mai ușor. Țăranul cel chel răcnea din vârful pomului:

            — Cațără-te, cațără-te! Dar n-apuci tu să-mi tai țeasta mea cheală.

            — Păstrează-ți chelia, hoțule, fir-ai să fii! Răcni în răspuns călărețul. Vreau înapoi costumul meu cel nou.

Gâfâind din greu, începu să se cațăre în copac, sus, tot mai sus.

            Doar ce dispăruse călărețul în frunzișul ramurilor, că plugarul aruncă cât colo dârlogiim alergă până la copac și-și trase în picioare cizmele călărețului, apoi se aruncă pe spinarea calului și, dându-i pinteni, o zgubi în galop.

„Țeasta mea cheală”…„Costumul cel nou”…„Țeasta mea cheală”…

„Costumul meu cel nou”… răcnetele furioase ale celor doi se împletiră o vreme cu tropăitul caluluim până ce tânărul nu le mai auzi.

În sfârșit, țăranul cel chel și călărețul coborâră din copac. Țăranul se întoarse la plugul său, bucuros nevoie mare că țeasta cea cheală îi era în siguranță. Iar călărețul, după un drum lung și obositor pe jos, ajunse acasă.

           — Ei, îl întrebă nevastă-sa, ți-ai primit înapoi costumul cel nou?

            — Nu, mormăi bărbatul. Tânărul acela uitase să ia și cizmele de care avea nevoie Mehmet, așa că i le-am trimis. Și ca să nu-i fie drumul lung, i-am dat și calul. Mehmet o să se bucure să primească hainele mai repede.

Și așa se întâmplă că cei doi prostănaci îi trimiseră toate cele trebuincioase fiului lor

Mehmet pe lumea cealaltă. Allah să ne ajute, să n-avem și noi parte de o șmecherie ca asta.