🌻 Cei trei frați și mâna soartei
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când spiridușii se fâțâiau în voie pe unde nici cu mintea nu visai – ei bine, în zilele acelea, un țăran, nevastă-sa și cei trei fii ai lor își duceau viața într-un colț de țară. Anii se scurseră, mai cu bucurii, mai cu necazuri și într-o zi, nevasta țăranului muri. La scurtă vreme, țăranul se stinse și el, nemaiputând suporta tristețea și supărarea.
— N-am rămas decât noi trei, spuse fiul cel mare. Tăicuțul ne-a lăsat grajdurile și vitele. Să le împărțim între noi și fiecare va face cu partea sa cum va vrea soarta.
— Da, aprobă cel mijlociu. Să alegem câte unul din cele trei grajduri rămase de la tata. Diseară, când vitele se întorc de la pășune, le vom lăsa să intre în grajdul pe care și-l aleg.
Al treilea frate, Keloglan, îi luă vorba din gură:
— În cazul ăsta, norocul fiecăruia dintre noi va fi în mâna soartei. Avem șanse egale și e foarte bine să fie așa.
— Ei, dacă am căzut la învoială, spuse fratele cel mare, hai să alegem grajdurile…
Și continuă pe ton ferm: Eu am să iau grajdul cel nou și mare.
— Iar eu, se repezi al doilea, voi lua celălalt grajd nou, dar mai mic.
Lui Keloglan îi rămăsese doar staulul construit pe vremea când nici el nu se născuse – întunecos, dărăpănat, dar suficient de mare. Când vitele s-au întors de la păscut, doar cele bolnăvicioase și nevolnice au ales grajdul lui Keloglan. Cele sănătoase și puternice s-au înghesuit în grajdurile cele noi.
— Ei, asta-i vrerea soartei, nu-și putu ascunde zâmbetul fratele cel mare. Așa cum ai spus și tu, Keloglan, e o împărțeală destul de cinstită.
Într-adevăr, cei doi frați mai mari aveau toate motivele să se bucure.
Keloglan își înghiți supărarea. Dar, câteva zile mai târziu, își luă vitele și le duse la vânzare într-un sat aflat destul de depărtișor de casa lor. Tot târguindu-se, dar ținând la preț, își văndu vitele, dar când termină treaba, ziua mai că bătea în noapte. Keloglan îndesă banii câștigați în brâul lat care-i încingea mijlocul și plecă spre casă.
— Doar n-o să merg pe orbecăiala asta, mormăi el. Mai bine mă opresc undeva peste noapte și restul drumului spre casă îl fac mâine în zori.
Singurul loc care i se păru potrivit fu o veche moară părăsită de pe malul unui râuleț care șerpuia în apropierea drumului.
— Rămân aici, hotărî el. Nu e ce-mi doream, dar decât să dorm sub cerul liber…
Intră în moară și, orbecăind, dădu peste un fel de o ladă largă unde se țineau sacii cu făină. Își pregăti culcușul, se întinse de-i trosniră oasele și adormi într-un somn greu, de oboseală, dar tulburat de vise. I se părea că aude voci, dar nu de oameni, ci ale unor spiriduși. Vocile parcă deveneau tot mai puternice și Keloglan, pe jumătate adormit, se chiorî peste buza lăzii. Alah! Nici pomeneală să fi visat. Șapte spiriduși, unul mai mătăhălos și mai urât ca celălalt, stăteau roată în jurul unor tăvi cu mâncare și băutură, flecărind, bând și bucurându-se de bucatele alese, Keloglan asculta.
Unul dintre spiriduși spuse:
— Undeva, departe, după ce treci de cei șapte munți, trăiește un padișah al cărui unic fiu este orb. De ani buni, padișahul și slujitorii lui îl doftoricesc pe prinț în fel și chip pentru a-i reda vederea. Dar degeaba. Doar eu știu care e leacul. Chiar pe drumul de lângă moară, la marginea următorului sat, crește un plop pitic ale cărui frunze pot face miracole. Dacă ochii prințului sunt frecați cu frunze din acest plop, vederea îi va reveni, clară ca oglinda lacului.
Al doilea spiriduș nu se lăsă mai prejos:
— Vederea e o bogăție pentru om, dar ce ziceți voi de o comoară, grămezi,
mormane de aur? Cea mai grozavă comoară de pe aceste meleaguri este îngropată la poalele delușorului care se înalță în lungul văii dintre cele două râuri. Sunt singurul care știe unde sunt ascunse grămezile de aur.
Un al treilea spiriduș se împăună și el:
— Să redai vederea cuiva e un lucru binecuvântat, iar aurul găsit ți-aduce bogăție și putere, dar să dai apă unui sat întreg este un miracol. E un sat, pe drumul care duce spre cei șapte munți, care nu are apă deloc. Femeile trebuie să se care în fiecare zi douăzeci de kilometri până în satul vecin, să aducă apă pentru familiile lor. Dar eu – și numai eu – știu că acolo e un izvor de apă proaspătă și cristalină chiar sub nucul de lângă moschee. Rădăcinile nucului au ajuns până la o stâncă care s-a prăbușit cu multă vreme în urmă și a astupat curgerea izvorului. Dacă stânca este dată la o parte, întregul sat va avea apă din belșug.
Nici nu termină bine de vorbit cel de-al treilea spiriduș și se auzi un cocoș cucurigând.
Cât ai clipi, cei trei spiriduși se făcură nevăzuți, lăsând în urmă doar firimiturile mesei îmbelșugate. Keloglan ciuguli și ultima bucățică, potolindu-și stomacul înfometat și căpătând putere pentru planul care-I încolțise în minte.
Pâș, pâș, părăsi moara și o luă pe drumul care ducea în satul cu plopul pitic.
Trecu pe lângă ferma părintească, unde frații lui dormeau în tihnă, mulțumiți de vitele frumoase și grase care li se odihneau în grajduri. Zgribulit de dimineața răcoroasă, Keloglan pășea grăbit spre satul vecin. Într-adevăr, chiar la marginea satului creștea un plop pitic. Keloglan își făcu o provizie suficientă de frunze, pe care le înghesui în brau, lângă bani.
Era zi de târg și piața din mijlocul satului prinse a forfoti de lume: Taman bine pentru
Keloglan, care avea de cumpărat ceva:
— E drum lung până în ținutul din spatele celor șapte munți, își spuse el. Am nevoie de un cal. Și, cine știe cât timp ține miraculoasa putere de vindecare a frunzelor? Trebuie să mă mișc repede.
Cam ușurat de bani, dar stăpân al unui cal pe cinste, Keloglan porni la drum, ba la trap, ba la galop, și călări, călări, până ajunse pe meleagurile căutate. Nu se opri din goana calului decât la palat. După ce slujitorii îi auziră dorința, îl duseră degrabă în fața padișahului.
— Stăpâne, începu Keloglan, am un leac pentru a vindeca orbirea prințului.
— Ei, oftă padișahul, mulți vraci și tămăduitori de tot felul au încercat să-mi vindece copilul, dar nici unul n-a reușit. Oricum, fii binevenit. Dacă-i redai vederea prințului, te voi răsplăti cu ce-ți dorește inima.
Keloglan fu dus pe dată în camera prințului.
— Binecuvântat fie numele lui Alah! Murmură Keloglan și, scoțând frunzele din chimir, frecă strașnic cu ele ochii prințului.
Apoi, se retrase câțiva pași și începu să aștepte. Padișahul aștepta și el, nedeslipindu- și ochii de pe chipul tânărului.
Deodată:
— Tată! Tată! Văd o luminiță! Strigă prințul. Și, încet, încet, ceața i se risipea de pe ochi, iar vederea îi devenea tot mai clară.
— Mulțumesc! Mulțumesc! Murmură padișahul cu glas înecat de emoție și ștergându-și lacrimile care-i șiroiau pe obraji. Cere-mi tot ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită pe loc.
— Stăpâne, vă doresc multă sănătate, se codi Keloglan.
— Nu! Nu! Insistă padișahul. Nu-ți fă griji pentru sănătatea mea. Spune-mi ce vrei pentru tine.
— Ei, atunci, stăpâne, aș fi fericit dacă aș avea patruzeci de catâri puternici și patruzeci de oameni vânoși care să mă slujească timp de patruzeci de zile. Când s-o împlini sorocul celor patruzeci de zile, am să vă înapoiez catârii și slujitorii.
— Dorința îți va fi îndeplinită, decise padișahul. În plus, vei avea merinde și cele de trebuință pentru tine și oamenii tăi patruzeci de zile.
Și ordonă ca pe spinările catârilor să se încarce tot ce spunea Keloglan că ar avea nevoie.
Cei patruzeci de slujitori se cocoțară pe spinările catârilor, Keloglan sări în șeaua calului și porniră spre satul fără apă. Peste câteva zile, ajunseră acolo și Keloglan se înfățișă primarului:
— Am venit să scot apă pentru însetații țărani ai satului ăsta. Va trebui să-i lași pe oamenii mei să sape la rădăcina nucului din mijlocul satului.
—Săpați, fiule, acceptă primarul. Murim de sete în satul ăsta. Dacă ne faci rost de apă, vei primi din partea satului o casă nouă, un grajd pentru calul tău și mulțumirile noastre veșnice.
Keloglan își puse lucrătorii la treabă; să sape sub rădăcina nucului, cu grijă, nu care cumva să distrugă copacul. Și, într-adevăr, după șapte zile de săpat, dădură peste o stâncă imensă care astupa izvorul. Se opintiră și scoaseră stânca la suprafață, lăsând drum liber apei. Stânca se află și azi acolo, chiar la temelia fântânii construită deasupra izvorului cu apă curată și cristalină.
Primarul își respectă cuvântul dat și-și puse zidarii să-I înalțe o casă frumoasă și un
grajd lui Keloglan. Iar pe Keloglan și cei patruzeci de slujitori ai săi îi aștepta o altă muncă. Călătoriră trei zile și trei nopți și ajunseră la vâlceaua care se deschidea între cele două râuri.
— Vedeți delușorul ăla din față? Întrebă Keloglan. Puneți-vă pe săpat, până dăm de
comoara care e îngropată la poalele delușorului.
Oamenii se împărțiră în grup și începură să sape, ici și colo, până unul dintre ei strigă bucuros:
— Aici e!
Și toți se grăbiră să adâncească scobitura. Nu peste multă vreme, în fața ochilor prinse a le apăru o mulțime de oale, toate pline cu bani de aur. Monelede fură încărcate în săculeții care se bălăbăneau cam goluți pe șeile catârilor; proviziile cu care îi cadorisise padișahul erau pe terminate. Toată trupa – cei patruzeci de catâri și cei patruzeci de slujitori – cu Keloglan în frunte, se îndreptă spre casa părintească a acestuia.
— Ce ai în săculeți? Nu-și putu ascunde curiozitatea fratele cel mare, când Keloglan le păși pragul casei.
— S-ar putea să fie grăunțe de porumb auriu cu care m-a fericit soarta, le răspunse Keloglan, zâmbind enigmatic.
— Lasă-ne să vedem, se înghesui al doilea și băgă mâna în săculeții cu “grăunțe”.
— Boabe de porumb! Exclamă el incredul. Ăsta nu-I prorumb, ci aur curat!
— Ai dreptate, aprobă Keloglan. Și voi vă puteți îmbogăți la fel de ușor ca mine. Și le povesti cum făcuse ca să afle secretele spiridușilor. Să aveți răbdare, fraților și cine știe, soarta va avea grijă și de voi și veți deveni bogați. Ei, am să pornesc la drum că am cale lungă până la ținutul de după cei șapte munți. Trebuie să-I duc padișahului înapoi cei patruzeci de catâri și cei patruzeci de slujitori.
Și caravana lui porni din nou la drum. Un scurt popas la mândrețea de casă nouă a lui Keloglan, unde acesta descărcă aurul din treizeci și nouă de săculeți și-l ascunse în locuri tainice.
În cea de-a treizeci și noua zi, Keloglan se înfățișă padișahului din ținutul cel îndepărtat.
— Stăpâne, am sfârșit treaba pe care o plănuisem și sunt foarte mulțumit de slujitorii pe care mi-ai permis să-I folosesc. Iată un săculeț cu bani de aur pe care să-i împarți slujitorilor, așa cum v-o fi voia. Acum, cu permisiunea voastră, aș vrea să plec acasă.
— Du-te, fiule, spuse padișahul. Drumul să-ți fie lin și voia lui Alah să-ți ocrotească pașii.
Și așa făcu că atât nevoile cât și dorințele lui Keloglan își găsiră împlinire datorită soartei.
Cât despre frații lui Keloglan, ei bine, amândoi luară drumul spre vechea moară, seară de seară, și șase nopți de-a rândul le petrecură acolo, bine pitulați în lăzile pentru sacii de făină. În cea de-a șaptea dimineață, fratele cel mare rosti cu amărăciune:
— Ce bazaconie a mai fost și asta, iar noi am crezut-o. Keloglan și-a bătut joc de noi.
Celălalt frate încearcă să-l liniștească:
— Frate, ține minte vorbele lui Keloglan: “Să aveți răbdare!” Hai să mai încercăm o dată, doar o noapte. Dacă spiridușii n-apar nici în noaptea asta, putem să-l căutăm pe Keloglan și să-l convingem să-și împartă bogăția cu noi.
Și, iată-i în cea de-a șaptea noapte, bine ascunși în lăzile din vechea moară, așteptând, așteptând… Așa fu voia lui Alah, ca spiridușii apărură în noaptea aceea și puseră de o petrecere pe cinste. Mâncau, beau și sporovăiau. Dar se schimbase foaia, discuția curgea cu totul altfel decât ce auzise Keloglan.
— Sunt sigur că cineva era ascuns aici, ultima dată când ne-am întâlnit și a ascultat tot ce vorbeam. Am auzit că fiul padișahului nu mai este orb și vede la fel de bine ca oricare dintre noi.
— Așa, așa! Se enervă cel de-al treilea spiriduș și eu am auzit că satul fără apă are acum o fântână cu apă rece și cristalină, exact lângă nucul de care vă spuneam.
— Da, da, da! Pufni supărat cel de-al doilea spiriduș, comoara îngropată s-a dus și s-a evaporat, ca și cum nici n-ar fi fost.
— Înainte de a ne împărtăși secretele, ia să aruncăm o privire pe aici, poate se ascunde cineva și în noaptea asta, propuse cel de-al șaselea spiriduș.
Trupa celor șapte începu să răstoarne totul cu fundul în sus și nu trecu mult până îi găsiră pe cei doi frați în lăzile pentru sacii cu făină.
Îi scoaseră afară, dar cei doi nici nu mai știau pe ce lume sunt, fiind aproape morți de frică.
— Ia să deschidem stăvilarul și să dăm drumul la moară, propuse cel de-al cincilea spiriduș. Le ținem țestele lipite de pietrele de moară până le tocim de tot urechile. Să le fie învățătură de minte și să mai încerce și altădată să afle secretele spiridușilor.
Zis și făcut. Capul fratelui mai mare era apăsat pe pietrele de moară care prinseră a se mișca, când un cocoș cucurigă și, cât ai sufla o dată, spiridușii se făcură nevăzuți.
Gâfâind și cu sudorile șiroindu-le pe bărbie, cei doi frați se priviră, parcă nevenindu-le să creadă că scăpaseră. Își pipăiră urechile. Da, erau la locul lor, câte două pe fiecare țeastă.
— Frate, nu știu ce crezi tu, spuse mai vârstnicul, dar după aventura din noaptea asta nu-mi mai trebuie nimic de la spiriduși, câte zile oi avea. Mulțumesc lui Alah că am scăpat cu viață și mă duc drept acasă să-mi îngrijesc vitele.
— Nici mie nu-mi mai trebuie nimic de la ei, întări celălalt. Nici să nu mai aud de aur sau altceva. Averea pe care mi-a lăsat-o taică-meu mi-ajunge cu prisosință. Să mergem la treburile noastre și să-i lăsăm lui Keloglan tot ce i-a adus soarta.
Așa se făcu că frații mai mari ai lui Keloglan își salvară urechile și se mulțumiră cu averea lăsată de tatăl lor, în vreme ce Keloglan ducea o viață tihnită de bogăție, respectat și îndrăgit de noii săi vecini din satul care acum avea apă destulă pentru a-i potoli pe toți cei însetați.
Și e o apă gustoasă cum alta nu-i, vă rog să mă credeți, mi-am potolit și eu setea cu
ea când am trecut pe acolo, nu demult.