🌻 Cei trei pișchirei și ulcica cu unt

           Într-un sătuc oarecare trăiau doi flăcăi isteți și șmecheri, de n-aveau pereche pe lume. Mai mult, Ahmet și Mehmet semănau unul cu celălalt ca două picături de apă, încât nici mamele lor nu-i puteau deosebi. Întâmplarea făcea ca în sătucul vecin să locuiască un alt tânăr, Hasan, la fel de isteț și șmecher ca ceilalți doi, și care semăna cu ei la vorbă și chip atât de bine, că, de-i priveai pe toți trei, te zăpăceai și ziceai că ti-a luat Alah mințile și vezi trei în loc de unul.

        Într-o zi Ahmet îi spune lui Mehmet:

      — Hai să-i facem o vizită lui Hasan!

      — Ce idee bună! Se bucură Mehmet.

Și se porniră spre sătucul lui Hasan. Cioc! Cioc! Cioc!, bătură la ușă și:

      — Fiți bineveniți, îi întâmpinară Hasan și îi pofti înăuntru.

Și se puseră pe sporovăit, ba de una, ba de alta, până când, într-un târziu, nevasta lui Hasan strigă din cealaltă cameră:

      — Dragule, am nevoie de niște unt la bucătărie.

Hasan ieși din cameră și se întoarse peste câteva momente, aducând o ulcică cu unt din șopron în bucătărie.

      — Ai văzut ulcica aia de unt? Îl întrebă în șoaptă Ahmet pe Mehmet.

      — Ba bine că nu, mormăi Mehmet. Să știi că i-am pus gând rău. O șterpelim, când plecăm.

      — Că bine zici, aprobă Ahmet. Și să plecăm cât mai devreme.

Cina îmbelșugată a fost delicioasă și cei doi oaspeți au mâncat pe săturate, de abia mai puteau respira. Dar, când soția lui Hasan începu să le pregătească culcușurile pentru înnoptat, Ahmet se grăbi s-o oprească: — Ne așteaptă nevestele acasă.

Hasan îi privi surprins: — Nu rămâneți la noi peste noapte?

      — Data viitoare, îți promit, zâmbi Mehmet. Dar astăzi am venit doar așa, pentru o vizită scurtă.

Și, luându-și la revedere de la gazde, cei doi prieteni porniră la drum spre casele lor. Dar nu ajunseră prea departe; se pitulară în spatele unui copac stufos de lângă curtea lui Hasan. De îndată ce lumina se stinse în casa lui Hasan și o liniște tihnită se lăsă în jur, Mehmet și Ahmet se strecurară în șopron.

      — Uite ulcica cu unt, șopti Ahmet. O duc eu până la jumătatea drumului, apoi e rândul tău.

Între timp, Hasan se tot perpelea în pat, neputând să doarmă:

      — Curioasă treabă, mormăi el, trezindu-și nevasta. De ce n-au rămas peste noapte la noi? Femeie, ia du-te să vezi dacă ulcica aia cu unt e la locul ei.

Bodogăind, femeia lipăi până la șopron.

      — S-a dus! Țipă ea.

      — Mama lor de potlogari! Se înfurie Hasan. Pune eu mâna pe ei, înainte să ajungă în satul lor.

Fără să mai stea pe gânduri, Hasan porni în fugă după cei doi. Nu după multă vreme îi auzi sporovăind:

      — Hei, Mehmet, spunea Ahmet. Ia cară tu puțin ulcica. M-a apucat o durere de burtă, că de abia mă mai țin. Mă duc în spatele unui copac. Mergi încet, ca în câteva minute să te ajung.

Ahmet îi întinse ulcica lui Mehmet și dispăru în pădure. Hasan așteptă câteva momente, apoi, grăbind pasul, ajunse lângă Mehmet.

      — Mulțumesc, Mehmet, spuse el. Mă simt mai bine acum. Dă ulcica, o car eu în continuare.

      — Măi, dar rapid ai fost, se miră Mehmet.

      — M-am grăbit, să nu mai pierdem vreme. Trebuie să ajungem în sat înainte ca Hasan să descopere că i-am șterpelit ulcica cu unt, spuse Hasan, dar vocea lui, jurai că e a lui Ahmet. Hai s-o luăm mai repejor. Și poate ar fi mai bine să nu mai trăncănim, să auzim dacă e cineva pe urmele noastre.

      În noaptea neagră, că mai mult orbecăiai decăt știai pe unde pășești. Mehmet o luă grăbit înainte, în vreme ce Hasan făcu cale întoarsă spre casă, cu ulcica de unt în brațe.

      — Mehmet? Mehmet? Unde naiba ești? Se auziră strigătele lui Ahmet. Ce te grăbești așa? Dă încoace ulcica, s-o car mai departe.

      — Dar deja ți-am dat-o, se bâlbâi Ahmet. Eu? Nici pomeneală! Atunci, cine?

      — Hasan! Exclamară amândoi într-o suflare. Șmecherul ăla și-a luat ulcica cu unt. Hai fuguța înapoi, că doar n-o să rămânem fără unt.

Și fără alte vorbe, o luară înapoi la picior spre casa lui Hasan.

Hasan tocmai se băgase în pat, când Ahmet și Mehmet se strecurară înapoi din nou în șopron.

      — Ah, uite ulcica, șopti încântat Mehmet. De data asta, o car eu primul.

Și porniră la drum, alergând de le sfârâiau călcâiele. Între timp lui Hasan tot nu-i venea somnul, nici cât să se pună geană pe geană.

      — Ia să mă duc până la șopron, să văd dacă untul e acolo, mormăi el.

Zis și făcut. Intră în șopron și:

      — Aman! Se văieta el. Jnapanii ăia mi-au furat din nou untul. Trebuie să mă duc după ei.

Și porni în goană pe cărarea din pădure spre satul celor doi pișicheri. Intră în sat și, când trecea prin fața casei de oaspeți, auzi vocile celor doi prieteni. Ahmet și Mehmet se opriseră acolo să împartă untul.

      — N-avem cum să-l împărțim fără să-l cântărim, spunea Ahmet. Mehmet, du-te până la Ali și împrumută un cântar. Nu cred că s-a culcat, lampa e încă aprinsă.

Mehmet plecă să împrumute cântarul. Era exact ce aștepta Hasan. Lăsă să treacă câteva clipe și intră în camera unde era Ahmet cu ulcica de unt.

      — Ali și nevastă-sa au musafiri, spuse el, așa că n-am vrut să-i deranjez. Ce-ar fi să te duci până la Remzi, să împrumuți de la el cântarul...

      — Așa voi face, acceptă Ahmet.

De îndată ce Ahmet ieși pe ușă, Hasan umflă ulcica de unt, și pe aici ți-e drumul. Ajuns acasă, luă cu el ulcica în cameră și o puse lângă pat.

      — De data asta am să dorm ca un prunc, își spuse Hasan, lăsându-și mâna grijuliu pe

ulcica cu unt.

Între timp Ahmet și Mehmet se întorseseră la casa de oaspeți. Fiecare căra un cântar.

      —M-ai trimis să iau cântarul de la Remzi, mârâi Ahmet. De ce ai mai adus și tu unul?

      — Ba tu m-ai trimis primul să împrumut un cântar de la Ali, protestă Mehmet, și

iată-l.

      — Mi-ai spus că Ali are musafiri, se enervă Ahmet. Și m-ai trimis la Remzi.

Mehmet clătină din cap:

      — De abia m-am întors, se bâlbâi el... Crezi că...?

      — Hasan! Strigară amândoi într-un glas.

      — Hasan ne-a pus pe drumuri. Și-a luat înapoi ulcica. Șmecherul ăsta e mai alunecos decât untul din ulcică! Oftă Ahmet.

      — Da, de data asta ne-a venit de hac! Acceptă trist Mehmet. Dar, cel puțin, l-am alergat de am scos sufletul din el.

Râzând, bucuroși că amicul lor își pierduse jumătate din noapte alergând după unt, Mehmet și Ahmet plecară spre casele lor pentru un binemeritat somn.

Cât despre unt, ei bine, a servit la multe prăjituri delicioase pe care le-a făcut nevasta lui Hasan. Știu asta sigur, pentru că am mâncat și eu din ele într-o seară când Hasan mi-a povestit toată tărășenia.