🌻 Cine-i acolo? Și ce dorești?

            A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti, o capră neagră ca tăciunele. Bărbată-său, țapul zburdalnic și iubăreț, se înecase mai demultișor în torentul care-și volbura apele în spatele căsuței lor. Capra își ducea zilele împreună cu cei doi iezi ai ei într-o scobitură de la poalele dealului. Căsuța avea o usă de lemn și o ferestruică.

            În fiecare zi, capra își făcea drum prin pădure, căutând de mâncare pentru copilași. Și, în fiecare zi, capra își făcea drum prin pădure, căutând de mâncare pentru copilași. Și, în fiecare zi, la plecare, le repeta celori mici aceleași povețe:

          — Medik și Muduk, numai mie să-mi deschideți ușa, nu care cumva să lăsați pe

altcineva în casă. Lupul, vulpea și ursul cel mare și negru ard de nerăbdare să vă facă de petrecanie. Fiți atenți la șiretricurile lor. Și, astea fiind zise, își vedea de drum.

         — Ei, da, pufni Muduk într-o zi. Mama ne cicălește mereu cu aceleași sfaturi. Noi o

ascultăm, rămânem toata ziulica în casă și nimeni nu ne ține de urât.

Deodată, Cioc, cioc, cioc! Cineva bătea în ușă. Medik se uită spre Muduk.

Muduk îi întoarse privirea. Amândoi începuseră să se foiască. Cine ar putea să fie?

Muduk izbucni în râs.

        — Tare prostuți mai suntem, de ne e frică de un ciocănit în ușă. Mă duc să deschid.

Și se îndreptă spre ușă.

        — Așteaptă, Muduk, îl avertiză Medik. Lasă-mă să arunc o privire pe fereastră. Și o

zbughi spre geam. Își lungi capul cât putu, dar abia de vedea pragul ușii. Și acolo, chiar în prag, se proțăpise uriașul urs negru. Cât ai clipi, Medik își retrase capul. E matahala aia de urs negru, șopti el. Ce facem acum?

        — Las pe mine, îl liniști Muduk. Cine-I acolo? Întrebă el cu voce tremurândă. Și ce

dorești?

        — Sunt eu, mama voastră, răspunse ursul negru într-un mormăit bubuitor.

Deschide-ți ușa, v-am adus de mâncare.

        — Nu ești mama, râse Muduk. Mama are o voce subțire și blândă. Ești ursul cel

mare și negru. Pleacă de aici, ursule negru. N-o să te lăsăm înăuntru.

        — Hmm, mârâi în barbă ursul cel mare și negru. Așa care va să zică, o voce subțire și dulce… și o luă grăbit spre casă. Cum ajunse, se și înfipse într-o porție uriașă de baclava dulce și delicioasă, mustind de miere. Începu să înfulece, probându-și vocea, când și când. În sfarșit, se declară mulțumit. Porni cu pași mari spre casa caprei. Cioc, cioc, cioc! Batu în ușă. Avusese grijă să se pituleze lângă ușă, cât mai departe de fereastră.

            Medik o zbughi la geam. Întinse iar capul, de simțea că i se lungește gâtul, dar nu desluși nimic în pragul ușii. Cine ar putea fi?

        — Cine-i acolo? Bubui Muduk, adunându-și curajul. Și ce dorești?
        — Sunt eu, mama voastră, răspunse ursul cel mare și negru pe o voce subțirică și dulce. Deschideți ușa! V-am adus de mâncare.   

        — Așteaptă! Ordonă în șoaptă Medik. Mama are copitele roșii. Cere-I să ne arate

copitele.

        — Mama noastră are cele mai frumoase copite. Bagă-ți preafrumoasele copite sub ușă, să le vedem și noi.

            Matahala de urs negru își strecură labele pe sub ușă. Medik începu să râdă:

        — Nu ești mama. Copitele mamei sunt roșii. De asta sunt atât de frumoase. Pleacă

de aici, ursule negru. N-o să te mai lăsăm înăuntru.

        — Hmm! Mormăi ursul negru. Așa care va să zică... și porni spre casă. Cum ajunse,

prinse a stoarce coacăze cu picioarele până ce labele îi deveniră roșii, de parcă bălteau de sânge. Și, iar, fuguța spre casa caprei. Cioc, cioc, cioc! Bătu el din nou în ușă. La fel ca ultima dată, se așează cu fereală lângă ușă, să nu fie văzut de la fereastră.

Medik o zbughi spre geam. Iarăși își lungi capul, doar-doar o vedea cine o fi musafirul. Dar, nici țipenie. Cine să fie?

        — Cine-i acolo? Întrebă Muduk, îngroșându-i glasul. Ce dorești?

        — Sunt eu, mama voastră, se schimonosi marele urs negru, reamintindu-și la timp

să răspundă pe glas dulce și subțire. Își băgă labele sub ușă. Hai, deschideți ușa. V-am adus de mâncare.

        — E mama! Se bucură Muduk.
        — Nici pomeneală! Protestă Medik.

Și începuseră să se ciorovăiască.

Cioc, cioc, cioc! O nouă serie de ciocănituri.

        — Hai copii, insistă ursul negru, folosind cel mai dulce ton cu putință. Vă rog, nu vă

lăsați mama să aștepte în prag.

        — Am să- deschid ușa mamei, se ambiționă Muduk.
        — Iar eu am să mă ascund în săculețul cu linguri, spuse Medik. Și, țuști, se aruncă

printre linguri.

        — Hai, mamă, intră, o pofti Muduk, descuind ușa.

Marele urs negru se prăvăli înăuntru. Muduk începu să alerge de colo-colo, dar

matahala de urs negru era mult mai iute decât el. Cleanf! Dintr-o înghițitură, Muduk dispăru în hăul stomacului matahalei. Bine pitulat printre linguri, Medik era numai urechi. Marele urs negru se foi prin cămăruță, dornic să pună laba și pe celălalt ied. Dar nu-i trecu prin cap să caute în săculețul cu linguri. Plictisit de căutarea inutilă, plecă, trântind ușa în urma lui.

Când liniștea deplină se așternu, Medik se strecură afară din săculeț. Încuie ușa în mare grabă și se puse pe așteptare. În sfârșit apăru și maică-sa.

        — O, mamă! Începu el să strige când o văzu, marele urs negru l-a mâncat pe Muduk. Și prinse a-i povesti cele întâmplate. Maică-sa era o capră a nabii de isteață.
        — Ajută-ma! Îi ceru ea și amândoi mutară chepengul care dădea spre pivniță.

Mascară gaura cu armuri și vreascuri din belșug, încât să pară un loc plăcut și tihnit unde să stai.

          — Așteaptă-mă aici, îi ceru ea. Mă duc să-l invit pe marele urs negru la cină. N-o să-ți facă nimic, cât sunt eu de față.

           Și plecă în căutarea marelui urs negru.

          — Vecine urs! Prinse ea a striga. Mi-ai mâncat unul din năzdrăvanii feciori. Hai până la mine și am să ți-l pregătesc și pe al doilea la cină.

Acum, adevărul era că marelui urs negru tot îi mai ghiorțăiau mațele de foame.

Așa că, bucuros de invitație, ieși din scobitura unde-și avea culcușul și o întovărăși pe capră spre casa ei. Când ajunseră, ursul și văzu o oala mare în care apa dădea în clocot.

Își linse buzele a plăcere.

        — Hai, poftește, stai pe locușorul ăla confortabil pe care l-am aranjat special pentru

tine. Doar o clipită, numai să-l zvârl pe ăsta mic în oală și masa va fi gata. Între timp, mai schimbăm și noi o vorbă.

            Marele urs negru se așează pe vreascuri, mormăind mulțumit. Trosc! Cât ai clipi, ursul se pomeni în fundul pivniței. Începu să geamă de durere și să mormăie furios.

            Medik și maică-sa luară de pe foc oala cu apă și o cărară până la gura găurii. Pleosc! Apa clocotită se revărsă peste urs. Orbit și ars, ursul își dădu ultima suflare.

            Capra ieși fuguța din casă să-și ascută coarnele de o piatră. Și, iar, fuguța, înăuntru, aducând și o scară pe care o lăsă spre adâncul pivniței. Coborî treptele cu grijă până lângă leșul ursului. Și începu să lovească, rar și cu forță, cu coarnele-i ascuțite pântecul ursului, până făcu o gaură lărguță. Deodată, din stomacul ursului păși afară chiar Muduk, viu și nevătămat și mult, mult mai înțelept în relațiile pe viitor cu urșii.

             Medik, Muduk și isteața lor mamă au mâncat cotlete de urs la cină. Iar ursul acela n-a mai ciocănit niciodată la ușa lor.