🌻 Dovleacul vrăjit

              A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când spiridușii se zbenguiau cu mingea prin băile turcești, când puricele era portar, iar cămila bărbier – ei bine, în zilele acelea, trăia o văduvă sărmană care avea un fiu. De dimineața până seara, zi de zi, femeia croșeta de zor tot felul de dantele, unele mai frumoase ca altele. Și, în fiecare zi fiul ei se posta într-un colț al bazarului și vindea dantelele pentru câțiva bănuți. Dar suficienți pentru ca cei doi să-și cumpere pâine, brânză și măsline, și cu mila lui Alah să-și ducă traiul de pe o zi pe alta.

              Totuși, într-o zi, băiatul nu reuși să vândă nici măcar o palmă de dantelă. Obosit și cu sufletul plin de tristețe, se așeză pe o piatră și începu să se jelească:

              — Of, ce să fac acum? Of, of, of!

Chiar în acel moment, spiridușul ofurilor apăru lângă băiat.

             — Cere-mi ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită, spuse spiridușul, ale cărui buze atingeau, una pământul, iar cealaltă, cerul.

Băiatul înlemnise de frică, iar limba i se lipise de cerul gurii. În sfârșit, reuși să gâiguie ceva:

            — Vă doresc multă sănătate, slăvite domn.

            — Cere-mi ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită, repetă spiridușul.

            — Vă doresc multă sănătate, se bâlbâi din nou băiatul, iar ochii parcă-i ieșiseră din cap, tot urmărind ciudata arătare.

            — Cere-mi ce vrei și dorința îți va fi îndeplinită, se burzului spiridușul, iar pământul se cutremură de vocea-i bubuitoare.

Băiatul reuși să-și adune curajul:

            — Astăzi, n-am reușit să vând dantelele mamei. O să fie foarte supărată din cauza aceasta. Și n-avem nimic de mâncare în casă.

            — Uite, ia-l pe ăsta, spuse spiridușul și îi întinse un dovleac.

            — Mulțumesc, se codi băiatul, dar un dovleac nu ne este de mare folos. N-avem cărbuni să-l coacem și nici zahăr să-l îndulcim.

            — N-ai nevoie de cărbuni sau de zahăr pentru acest dovleac. Doar să-i spui: “Deschide-te, dovlecel scump! Închide-te, dovlecel scump!”

Și spiridușul dispăru.

Băiatul privi zăpăcit în jur, dar arătarea, ia-o de unde nu-i. Înșfăcă dovleacul și porni în goană spre casă. Maică-sa, care-i pândea sosirea de la fereastră, fu dezamăgită când văzu ce-i aduce odorul.

          — Fiule, se necăji ea, ce să facem cu un dovleac? M-am încrezut în tine și tu ți-ai bătut joc de banii noștri.

Băiatul așeză liniștit dovleacul pe masă și spuse:

          — Deschide-te, dovlecel scump!

Și, imediat, tot soiul de bucate alese începură să se reverse din dovleac. Cu grămăjoare de orez și fasole cu ciozvârte de carne și dulciuri din belșug, cum ar putea vreo femeie să-i caute nod în papură dovleacului?! Cei doi se așezară la masă și mâncară pe săturate.

Erau atât de fericiți de norocul care le picase din senin, că nu-l zăriră pe Mehmet, nesățiosul lor vecin, trecând prin fața ferestrei. Uimit de cele văzute, Mehmet se opri din drum.

Simțea aromele delicioaselor mâncări, aproape că putea să le și guste și începu să saliveze de plăcere. În sfârșit, când băiatul și maică-sa se săturară, copilul spuse:

        — Închide-te, dovlecel scump!

Cât ai clipi, restul bucatelor dispărură ca prin farmec, iar dovleacul stătea pe masă, cu nimic deosebit de oricare alt bostan.

Băiatul așeză dovleacul pe pervazul ferestrei, iar mama și fiu plecară la culcare. De îndată ce zgomotele din casă se potoliră, cei doi dormind duși, Mehmet strecură brațul prin fereastră și înșfăcă dovleacul. Și, pe aici ți-e calea, o luă la goană, oprindu-se doar acasă. Cât fu noaptea de lungă, Mehmet încercă să deschidă dovleacul.

        — Deshide-te, dovleacule! Deschide-te, dovleacule! Țipă el până răguși.

Dar dovlecelul nici pomeneală să-și reverse bunătățile.

        — Deschide-te, umflatule! Deschide-te, tărtăcuță seacă! Răcnea Mehmet.

Dar dovleacul părea nesimțitor la rugămințile și la insulte.

Mehmet îl azvârli de pământ, de masă, de scaun, dar dovleacul, pur și simplu, n-avea chef să se deschidă. Mehmet încercă să-l despice cu un cuțitm dar nici măcar o scrijelitură nu reuși să facă pe coaja alburie. Se crăpa de ziuă, iar Mehmet era furios de propria-i neputință.

        — Am să-l vând, decise el, că tot nu pot să-l deschid. Dar ma să-l vând pe bani frumoși, că e un dovleac al naibii de valoros.

        Cum se făcu dimineață, Mehmet înșfăcă dovleacul sub braț și se duse glonț la băcan.

        — Tu vinzi marfă din zori până seara, spuse Mehmet, dar eu am ceva pe care ți l-ai dori să-l cumperi.

        — Un dovleac? De ce, pe Alah aș vrea să cumpăr un dovleac?

        — Ah, dar ăsta nu e un dovleac obișnui, răspunse Mehmet. Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îș deschid? Întrebă curios băcanul.

        — Mi-aș fi dorit să știu, oftă Mehmet. Dacă aș fi știut, l-aș fi păstrat pentru mine. Gândește-te ce afacere faci. Îți vând dovleacul ăsta fermecat doar pentru trei lire de aur.

        — Trei lire de aur?! Se bâlbâi uimit băcanul. Și nici măcar nu-mi spui cum se deschide?! Șterge-o imediat și ia-ți bostanul ăsta de aici. Poate vei găsi vreun prostănac să-ți dea banii pe care îi ceri, dar ăsta nu va fi Hamit băcanul. Auzi vorbă, trei lire de aur!

Mehmet înșfăcă dovleacul și o luă fuguța în josul străzii spre măcelar.

        — Tu vinzi cea mai bună carne, îl tămâie Mehmet, dar eu am o marfă de prima calitate pentru tine. Vrei să-l cumperi?

Măcelarul se holbă la Mehmet: — Un dovleac? Ce te face să crezi că aș avea nevoie de un dovleac?

        — Ei, ăsta nu e un dovleac obișnuitm, îl lămuri Mehmet. Dacă ști cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îl deschid? Se repezi măcelarul.

        — Mi-aș fi dorit să știu, oftă Mehmet. Dacă aș fi știut, l-aș fi păstrat pentru mine.

Îți vând minunăția asta de dovleac doar pentru trei lire de aur.

        — Trei lire de aur! Mormăi măcelarul. Din partea mea, fă ce vrei cu el. Dacă nu pot să-l deschid, nici n-am cum să-l folosesc. Ia-ți bostanul și dispari de aici! Afară, afară!

Mehmet părăsi în grabă mare prăvălia măcelarului șim cu dovleacul sub braț, intră la bărbier.

        — Oh, bărbierule, cât e ziua de lungă, asculți toate necazurile sărmanilor care-ți trec pragul, iar sufletul mereu îți dă ghes să-i ajuți. De data asta, am venit să-ți fac eu o favoare. Am un dovleac vrăjit de vânzare.

        — Mie mi se pare un bostan ca oricare altul, răspunse fără pic de entuziasm bărbierul. De ce vrăji e în stare?

        — Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața.

        — Și cum îl deschid? Întrebă bărbierul, cu ochii țintă pe dovleac.

        — Mi-aș dori să știu, se văietă Mehmet. Dacă aș fi știut, l-aș fi păstrat pentru mine.

Dar, sigur, tu poți să-l deschizi. Ți-l dau de pomană, doar trei lire de aur.

      — Trei lire de aur?! Bolborosi bărbierul. Crezi că ți-ai găsit prostul? Ia-ți imediat tălpășița de aici, până nu-ți tai urechile și tărtăcuța ta va fi aidoma bostanului.

Mehmet o tuli fără să mai scoată un cuvințel.

      — Pe Allah, unde să mai mă duc cu blestemăția asta?... Ah, judecătorul își va da seama cât de valoros este dovleacul, își spuse Mehmet și iuți pasul spre casa judecătorului.

• Înțeleptule, începu Mehmet, tu știi să deslușești cauza cea dreaptă de cea strâmbă, precum grâul de neghină. Am o minunăție de dovleac, tocmai bun pentru tine. Vrei să-l cumperi?

Judecătorul cercetă îndelung dovleacul:

      — Cât vrei pe el?

      — O nimica toată pentru bunăstarea care-ți va umple casa. Dacă știi cum să-l deschizi, te va hrăni toată viața. Ăsta-i motivul pentru care cer trei lire pe el.

      — Și cum îl deschid?

      — Vai, nu știu nici eu, oftă Mehmet. De-aș fi știut, fii sigur că l-aș fi păstrat pentru mine.

Lăcomia lui Mehmet nu era un secret pentru judecător.

      — Mehmet, dacă tu n-ai putut să-l deschizi, nu văd cum aș reuși eu. Ți-l cumpăr ca pe un dovleac obișnuit. Și, pentru că ești și tu un suflet rătăcit, la mila lui Alah, am să-ți dau o liră de aur pe el. Nu trei lire, cum și-ar dori lăcomia ta. În nici un caz.

Oftând din rărunchi, Mehmet luă lira și își văzu de drum. Judecătorul duse dovleacul în bucătărie, unde nevastă-sa trebăluia de zor.

      — Scumpo, o să avem dovleac proaspăt la cină.

Peste câteva minute, nevastă-sa apăru din bucătărie cu dovleacul în mână:

      — Cum să gătesc dovleacul ăsta, dacă nici nu pot să-l deschid?! Cuțitul nici măcar nu-l scrijelește, iar toporul nu-l sparge.

      — Pișicherul ăla de Mehmet! Exclamă cu năduf judecătorul. Să-mi fie învățătură de minte, să mai cumpăr altădată ceva de la el. Scumpo, dă-mi dovleacul. E bun doar pentru groapa de gunoi. Găsesc eu mâine un dovleac proaspăt la piață.

Și judecătorul aruncă dovleacul în mormanul de gunoi de lângă casă.

Între timp, băiatul și maică-sa bătuseră tot târgul în căutarea dovleacului.

         Întâmplarea îl duse pe băiat pe lângă curtea judecătorului, în drumul spre casă de la

moschee, unde asistase la rugăciunea de seară. Pe un morman de gunoi, trona un dovleac. Să fie chiar al lui? Fără speranțe prea mari, băiatul șopti:

        — Deschide-te, dovlecel scump.

Imediat, tot felul de bucare alese începură să se reverse din dovleac.

În culmea fericirii, băiatul alergă la mormanul de gunoi:

        — Închide-te, dovlecel scump, și bucatele dispărură ca prin farmec.

Băiatul luă dovleacul și nu se opri din goană până acasă. Cum intră, încuie ușa și trase perdeaua la fereastră.

        — Hai, mamă, să mâncăm! Am găsit dovlecelul.

Din ziua aceea, băiatul avu grijă de dovlecelul vrăjit ca de ochii din cap, iar el și maică-sa trăiră în bunăstare și fericire până la adânci bătrâneți.

Dorința li se împlinise; n-ar strica să fim și noi la fel de norocoși.