🌻 Hamalul Hasan și pruncii

              Hasan se fâțâia prin bazar în căutare de mușterii. Un sac imens îl flutura în spate.

             — Hamal! Hamal! Hamal! Țipa el cât îl ținea gura. Lăsați-l pe Hasan să vă care

cumpărăturile.

O femeie vânjoasă se grăbi spre el. Într-un braț căra un prunc adormit, iar în cealaltă mână se înghesuia un vraf de pachete de toate formele și mărimile.

            — Hamalule! Gâfâi ea. Cât ceri să-mi cari copilul și pachetele până la moscheea Suleyman?

Hasan doar ce venise de câteva zile în Istanbul și habar n-avea unde se află moscheea

Suleyman. Totuși, îl ardea buza să câștige niște bani, măcar să-și poată cumpăra bucățica de brânză și dărabul de pâine, cele de toate zilele.

           — Îmi dați cât vă lasă inima, spuse el politicos.

Așteptă ca femeia să pună toate pachetele în sacul gol care-i atârna pe spate, apoi luă copilul în brațe.

          — Ține-te după mine, ordonă femeia și porni cu pas vioi spre ieșirea din bazar.

Hasan încerca să se țină după ea, strecurându-se cu grijă prin mulțime ca nu cumva să lovească pruncul pe care-l avea în brațe. Chiar când să iasă în stradă, Hasan zări un consătean. În sfârșit, poate afla și el ceva noutăți despre ai lui și ce se mai întâmplă prin sat.

         — Bună dimineața, vecine, îl salută Hasan.

Bărbatul se opri din drum și cei doi se puseră pe taifas. Vorbiră ba de una, ba de alta, păsându-le prea puțin de mulțimea zgomotoasă care forfotea în jur. În sfârșit, Hasan păru mulțumit cu tot ce aflase despre sat și familia lui.

         — La revedere, vecine, spuse el.

        — Allah să fie cu tine. Îi ură consăteanul.

Hasan începu să se uite în toate părțile, căutând-o pe femeia care-i încredințase copilul și pachetele. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar nici urmă de ea. Cum zărea o femeie mai robustă se ducea fuguța spre ea, dar degeaba. Neputincios și obosit de atâta căutare se opri lângă o dugheană să-și tragă sufletul. Pe Alah, ce să facă acum?

        — Cum ajung la moscheea Suleyman? Îl întrebă Hasan pe negustor.

        — Du-te la ieșirea din bazar și ai s-o zărești în depărtare, îi răspunse negustorul. N-ai cum să n-o vezi.

Hasan porni fuguța spre poarta bazarului. Hurducăindu-i-se în brațe, pruncul se trezi și începu să plângă.

       — Nani, nani! Încercă să-l liniștească Hasan.

Vocea lui Hasan era cu totul nouă pentru copil, care se puse pe un plâns și mai amarnic. Hasan începu să-l legene și chiar să-i lălăie un cântec pentru adormit, dar fără vreun folos. N-avea ce să-i facă! Doar n-o să piardă vremea cu un prunc care orăcăie, își spuse Hasan, mergând cât putea de repede spre moscheea care se deslușea undeva departe în fața lui. În sfârșit, ajunse la fântâna din curtea moscheii. Unde să fie femeia? Ceva lume se foia pe acolo, dar nici pomeneală de mama pruncului. Hasan lăsă jos sacul din spate și se puse pe așteptat. După un timp începu să-i întrebe pe toți cei care treceau pe acolo:

      — N-ai văzut-o cumva pe mama copilului ăsta?

Dar toți erau grăbiți și nimeni n-avea timp să-l ajute în vreun fel.

         Plictisit să tot pună aceeași întrebare, la care nu primea nici un răspuns, Hasan intră în vorbă cu un cerșetor zdrențuros care moțăia lângă fântână. Îi povesti cerșetorului toată tărășenia.

      — Ascultă-mă cu atenție, rânji cerșetorul. Am să-ți spun ce trebuie să faci. Vezi lespedea aia de lângă moschee?

      — Da, mormăi Hasan.

      — Ieri am văzut o femeie care a pus un copil pe lespedea aceea. Pruncul a rămas acolo vreo oră, două. Apoi mama copilului s-a întors și și-a luat odorul. Trebuie să faci și tu același lucru cu pruncul ăsta. Nu-ți fă griji. Maică-sa o să-l găsească repede.

      — Ce idee bună, se bucură Hasan.

      În câțiva pași era lângă lespede și așeză copilul pe ea. Îi era cam teamă să lase pruncul singur, așa că se ascunse, veghind sosirea mamei.

Deodată, Hasan simți niște lovituri în spate. Era o bătrânică furioasă foc:

      — Așa care va să zică, tu ești ăla care abandonează pruncii pe lespede, țipă ea, cărându-i pumni cu nemiluita în spate. Să nu te miști de aici. Mă întorc într-o clipă!

Nici nu apucă Hasan să se dumirească ce se întâmplă și bătrânica dispăru într-o căsuță de pe partea cealaltă a străzii. Într-o clipă era înapoi, purtând în brațe alt prunc:

        — Iată-l, gâfâi ea și puse copilul în brațele lui Hasan. Ăsta-i pruncul pe care l-ai abandonat ieri. Dacă te mai prind că te mai ții de prostii, te dau pe mâna străjerilor. Ia și pruncul celălalt și dispari de aici!

Bătrânica rămase pe poziție până ce Hasan ieși din curtea moscheii purtând doi prunci în brațe.

        — Ei, oftă cu multă amărăciune Hasan. Iată-mă cu doi copii. Ce să fac acum?

Oftând și bolborosind, Hasan porni agale înapoi spre bazar. Ajuns acolo în dreptul băii publice întâlni alt hamal care se îndrepta și el spre bazar în căutarea unei noi comenzi.

        — Ei, frate, ai doi copii! Îi zâmbi hamalul. De ce ești așa necăjit?

Hasan îi depănă întreaga poveste, iar cei doi prunci îi însoțeau vorbele cu plânsete.

        — Ce să mă fac? Izbucni Hasan.

        — E simplu, încearcă să-l liniștească celălalt hamal. Vezi baia publică de vizavi? Du copiii acolo și spune-i îngrijitoarei că mama lor va veni în câteva clipe să-i ia.

Hasan îngână o mulțumire și traversă strada în grabă. Bătu la ușă, așteptând

înfrigurat apariția îngrijitoarei. Când femeia apăru în prag, Hasan îi spuse pe nerăsuflate:

        — Mătușă, mi s-a spus să las copiii ăștia aici până vine maică-sa să-i ia.

        — Care va să zică, așa ți s-a spus? Pufni femeia, așteaptă aici că vin imediat.

Femeia dispăru în interiorul clădirii, revenind peste câteva clipe cu un alt copil în brațe.

        — Ticălosule! Îl beșteli ea. Ai venit și ieri cu un copil. Ia-ți-l de aici și du-l la familia lui. Și nu care cumva să te mai prind că aduci copii aici!

        — Dar, mătușică ce să fac și cu ăsta!? Gemu Hasan. Am deja doi copii care nu sunt ai mei.

        — Asta e treaba ta, nu a mea, bombăni femeia.

Puse copilul în sacul din spatele lui Hasan și trânti ușa de la intrare. Cei trei copii începură să plângă de mama focului.

        — Ce mă fac acum? Ce mă fac acum? Se jelea Hasan, rămas nemișcat, ca o statuie a

disperării, în mijlocul străzii aglomerate.

Dar ce s-o fi întâmplat cu mama primului prunc? Grăbită să ajungă la moschee, n-aruncase nici privirea în spate, convinsă că Hasan e în urma ei. După ce intră în curtea moscheii se opri să-și tragă sufletul și așteptă să apară hamalul cu pruncul și pachetele. Dar nici urmă de hamal, parcă-l înghițise pământul. Neliniștea-i crescândă se transformă în disperare. Începu să plângă și să-și smulgă părul din cap. După o vreme se liniști: își strânse lucrurile și porni fuga înapoi spre bazar, sperând că hamalul se întorsese acolo.

Dar ia-l de unde nu-i! În sfârșit, zări un străjer din garda sultanului.

        — Mi-a furat copilul! Se văietă ea în hohote de plâns. Te rog, ajută-mă!

Străjerul îi ascultă poveste. Apoi chemă în ajutor pe patru din tovarășii lui care patrulau prin bazar.

        — Un hamal i-a furat copilul femeii ăsteia, le spuse el. Răspândiți-vă prin oraș și căutați un hamal cu un copil în brațe.

Cei cinci străjeri porniră imediat în căutarea hamalului.

Cel mai mătăhălos dintre ei, un munte de om, fu cel care-l găsi pe Hasan.

        — Trei copii! Nu-și ascunse el uimirea. Dar știu că am pus mâna pe ditamai hoțul. Ia-o înainte și nu care cumva să încerci s-o ștergi, îi ordonă el lui Hasan.

Vocea bubuitoare a străjerului îi trezi pe cei trei copii, care începură să plângă și să orăcăie. Ce mai, era o hărmălaie de toată frumusețea și nu era om pe stradă să nu se oprească din drum și să întrebe ce bazaconie o mai fi și aia. În sfârșit, ajunseră la moscheea Suleyman unde-i aștepta mama primului copil.

        — Oh, dragostea mea! Mulțumesc lui Alah că te-am găsit, plângea femeia în timp ce-și recupera odorul din brațele lui Hasan. Sărmanul meu copil, n-am crezut să te mai văd vreodată.

         După ce ascultă toate pățăniile lui Hasan, femeia îi dădu un bănuț de argint.

Străjerii se prăpădeau de râs, de multă vreme nu mai auziseră ceva atât de nostim.

Când hohotele de râs se mai domoliră, căpetenia străjerilor decise:

        — Trebuie să-i spunem și sultanului toată povestea asta.

Și porniră cu toții spre palat. Hasan povesti încă o dată tot ce i se întâmplase în acea zi.

        — Ha! Ha! Ha! Hohotea sultanul, ștergându-și lacrimile de râs. Asta-i cea mai amuzantă poveste pe care am auzit-o în ultima vreme.

        — Stăpâne, ce să fac cu ceilalți doi prunci? Întrebă cu glas stins Hasan.

        — Vor rămâne aici și am să dau ordin crainicilor să anunțe în tot orașul că pruncii se găsesc în palatul sultanului. Mamele lor se vor prezenta fără întârziere, așa cum se întâmplă de obicei.

Sultanul bătu din palme și un slujitor aduse un sipet plin cu galbeni strălucitori.

      — Ia, să uiți de necazurile prin care ai trecut, spuse sultanul și lăsă să cadă în palmele lui Hasan un pumn de galbeni.

       Hasan se rupea de mijloc în temenele, tot mulțumindu-i sultanului, atât pentru banii primiți, dar mai ales pentru că-l scăpase de copii. Apoi ieși din palat și porni fuguța pe stradă.

      —Niciodată n-am să mai car un prunc, nici măcar pentru o sută de galbeni, își jură el.

      Și, după câte știu, s-a ținut de cuvânt.