🌻  Hasan, bravul copil-șoarece

            A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti, un bărbat care n-avea copii. Oh, el și nevastă-sa își doreau un copil, dar anii treceau și speranțele lor se năruiau. În sfârșit, nevastă-sa înălță o rugă:

          — O, Alah, milostivește-te și binecuvântează-ne cu un copil, chiar de-ar fi mare cât un șoricel și folositor tot pe atât.

         În ziua aceea, urechile lui Alah erau deschise la rugămințile pământenilor și, la timpul cuvenit, femeia aduse pe lume un copilaș. Nu era decât un șoricel, micuț și cenușiu, cu ochi isteți și un tulei de mustață. Vecinii rămăseseră cu gura căscată de uimire, dar bărbatul și femeia sa erau nespuși de fericiți că au și ei un prunc al lor, și l-au botezat Hasan.

        Anii se scurgeau, copilul devenea tot mai folositor în treburile casei, iar părinții înfloreau de bucurie, privindu-și mândrețea de odor.

        Într-o zi, în vreme ce femeia pregătea prânzul pentru bărbatul ei, Hasan se cocoță pe spătarul unui scaun.

        — Mamă, vezi cât de mare sunt, se împăună el. Lasă-mă să-i duc merindea lui tata

la câmp.

        — Ești mare, dragule, răspunse blând maică-sa, dar tot n-ai reuși să călărești măgarul ca să-i duci mâncarea lui taică-tău.   

        — Mamă ascultă-mă, se ambiționă Hasan. Pot să spun “Dii!” și “Ciuș! Ho!” și toate celelalte comenzi, iar măgărușul mă știe de când m-am născut. Dacă mă cocoț pe spatele lui, va merge cum îi voi cere. Îmi voi găsi un locușor în deseaga cu merinde. Ai să vezi!

        Mama lui Hasan puse mâncarea într-o crăticioară, pe care o așeză într-o despărțitură a desagei și-l ajută pe Hasan să se strecoare în partea cealaltă a traistei.

        — Dii! Comandă copilul-șoarece, iar măgarul porni la drum spre câmp.

        Tatăl lui Hasan făcu ochii mare de uimire, văzând măgarul care se apropia agale pe drumeagul de la marginea câmpului. Și nu era nimeni pe spinarea animalului, doar o traistă. „Aman!” se tângui el, gata s-o ia la sănătoasa înfricoșat. “Ciuș! Ho!” se auzi o voce subțirică. Și din desaga cu mâncare se iți Hasan, hlizindu-se vioi de uimirea tatălui său.

        Taică-său izbucni în râs și îl ajută să coboare de pe măgar. Apoi, cei doi mâncară în tihnă merindea adusă de Hasan. Când sosi timpul ca taică-său să-și vadă de muncă, copilul-șoarece se cuibări din nou în locușorul din desagă. “Dii!”, răcni el și măgarul porni tacticos spre casă.

        — Ți-o fi sete, măgărușule, spuse copilul-șoarece. Bea pe săturate, în vreme ce eu o să mă cațăr în vârful arțarului de lângă fântână. De acolo, am să văd cum arată tot satul ăsta.

Și, înfigându-și lăbuțele în scoarța copacului, Hasan se cățără până în vârf.

       — Ah! Într-adevăr, de aici, văd întreg satul, se bucură el.

       Deodată, Hasan zări trei bărbați pitulați în spatele unui tufiș de lângă fântână. Cei trei tot numărau: Unu, doi, trei, unu, doi, trei! Iar obiectele pe care le stivuiau după numărătoare erau bani de aur.

       — Hmm! Mormăi Hasan. Mai mult ca sigur, au furat banii, altfel nu s-ar ascunde în spatele tufei să îi numere. Mă lămuresc eu îndată.

Și, plin de îndrăzneală, Hasan începu să fluiere la fel cum șuiera polițaiul satului în timp ce-și făcea rondul pe uliță.

       Surprinși, cei trei începuseră să arunce priviri în susul și în josul uliței, dar nici urmă de polițai. Înfricoșați de misterioasa întâmplare, aruncară sacul cu bani de aur într-o groapă mascată de ramurile bogate ale tufișului și o luară la fugă, de le sfârâiau călcâiele, până hăt departe, afară din sat.

       Când se pierdură în zare, Hasan coborî din arțar.

       — Nu pot să ridic tot sacul, își spuse el, dar pot să iau monedele una câte una.

Și, așa cum își propusese, Hasan cără monedele una câte una și le aruncă în desaga de pe spinarea măgarului. După ce termină treaba, Hasan azvârli sacul gol în groapa din spatele tufișului. Apoi, cuibărindu-se în locușorul lui din desagă, răcni un “Dii!” prelung și măgarul o luă la pas săltat spre casă.

      — Ciuș! Ho! Ordonă Hasan când ajunseră în fața casei, iar măgarul se opri.

Maică-sa și apăruse în pragul ușii: — Hasan! Răsuflă ea ușurată. Mi-era teamă că te-ai pierdut.

Hasan izbucni în râs: — Nu, mamă. Nici vorbă. Să știi că am găsit ceva foarte folositor. Vino să vezi!

Șoricelul trecu pe partea cealaltă a traistei. Dând ochii cu banii de aur, maică-sa rămase cu gura căscată. Surpriza îi fu și mai mare, când Hasan îi povesti cele întâmplate.

    — Vezi, mamă, spuse Hasan, chiar și un copil-șoarece se poate descurca să-și ajute părinții.

Nu trecu multă vreme și familia lui Hasan se mută într-o casă nouă și frumoasă, de o priveai cu jind. Și, doar pentru suflețelul bravului Hasan, casa avea un mic balconaș cocoțat sus la streașină, încât acesta să-i poată urmari în tihnă pe cei care fâțâiau pe uliță.

Vedeți, niciodată nu poți știi ce se va întâmpla când îți dorești un copil, chiar de-ar fi mare cât un șoricel și folositor tot pe atât.