🌻 Keloglan cel leneș și fata sultanului

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, un tânăr pe nume Keloglan care era complet chel, cu o țeastă ca o bilă strălucitoare. Keloglan era atât de leneș, că n-ar fi mișcat un deget s-o ajute pe sărmana maică-sa, o văduvă care ducea singură tot greul casei. Anii se scurgeau și maică-sa, nemaiputând răbda, îi spuse într-o zi:

            — Fiule, urcă-te pe măgar și pleacă la oraș, unde ai să vezi că mai toți oamenii

muncesc. Poate găsești și tu ceva de lucru, să-ți câștigi pâinea cea de toate zilele.

            — Mamă, protestă Keloglan, doar știi cum mi-e felul! Când sunt călare pe măgar,

atunci, sunt călare. Iar când sunt pe jos, atunci, să știi că sunt pe jos. Să mă sui pe spinarea lui sau să mă dau jos, e prea mare oboseală.

            — Pleacă, nu se înduplecă maică-sa, și Alah să fie cu tine!

Îl împinse afară din casă și trânti ușa în urma lui. Tranc! Se auzi țăcănitul zăvorului.

Mormăind nemulțumit, Keloglan se cocoță pe spatele măgarului. Îi era prea lene să apuce hățurile, dar măgărușul știa drumul și o porniră spre oraș, pâș, pâș, pâș.

Când ajunseră la malul unui râu, Keloglan văzu un pește zbătându-se pe un banc de nisip.

          — Te rog, aruncă-mă înapoi în apă, unde mi-e locul, îi ceru peștele.

          — Când sunt călare pe măgar, atunci, sunt călare și acolo rămân, răspunse Keloglan. Ca să mă dau jos e prea mare oboseala.

          — Te rog, îl imploră peștele, aruncă-mă în apă.

          — N-ai auzit ce ți-am spus? Protestă leneș Keloglan. Când sunt călare pe măgar, atunci, sunt călare și acolo rămân. Așa mi-e felul!

Peștele grăi pentru a treuia oară:

          — Te rog, nu mă lăsa aici, sloboade-mă în apă. Chelia ta ascunde multă înțelepciune.

Folosește-o!

Deși Keloglan era puturos – și încăpățânat, pe deasupra – istețimea -și înțelepciunea nu-i puteau fi puse la îndoială. Coborî de pe măgar, luă peștele în ambele mâini și, pleoșc!, îl aruncă în apă.

Keloglan își  clătea palmele în apa râului, când peștele își iți capul din valuri.

        — Drept mulțumire, te împuternicesc cu un strop de vrajă, grăi peștele. Când vei avea nevoie de ceva să spui: „De dragul peștelui, dă-mi ce am cerut”. Apoi, îți numești dorința și ea va fi îndeplinită.

Acestea fiind zise, peștele dispăru în apă.

Keloglan își șterse palmele de pantaloni.

      — Ce ciudățenie! Mormăi el ridicând din umeri. Se cocoță pe spinarea măgarului și porniră spre oraș.

Cum trecură de porțile orașului, Keloglan văzu o mulțime de oameni, care de care mai diferiți: grași, slabi, scunzi, înalți, urâți, frumoși – toți grăbindu-se spre palatul sultanului. Fiindu-i prea lene s-o ia pe alt drum, Keloglan se lăsă purtat de gloata voioasă spre palat.

Sultanul avea o fată, frumoasă cum alta pe lume nu era. Dar prințesa avea un defect: era complet cheală, țeasta strălucindu-i ca soarele. Avea ochii negri ca tăciunele, obrăjorii ca două mere pârguite, iar buzele mai roșii ca fraga. Dar, vai, țeasta-i cheală îi năruia toată frumusețea. Prinți mulți veniseră, unul după altul, dar cum veniseră, așa și plecaseră, niciunul nereușind să vadă ochii, obrăjorii sau buzele prințesei, orbiți fiind de strălucirea cheliei. Taică-său, sultanul, se cam săturase de îngâmfații prinți – adevărul e că de abia o mai răbda prin preajma-i și pe fiică-sa, prințesa cheală.

        — Ciudate vremuri trăim, ofta el. Se pare că frumusețea nu mai valorează nimic, numai părul contează. Chipul ei frumos nu i-a adus decât dezamăgiri, să vedem dacă norocul o fi mai blând cu ea.

Și ordonase ca toți bărbații, care ar dori s-o ia de nevastă pe prințesă, să se adune sub balconul ei în următoarea zi de târg.

        — Fata mea va arunca un bulgăraș de aur, anunță sultanul. Cel care va fi lovit de bulgărele de aur va câștiga mâna prințesei și jumătate din împărăția mea. Deși nimeni nu se înghesuia la mâna prințesei, toți își doreau jumătate din împărăția sultanului, așa că, bărbații se grăbeau, cu mic, cu mare, la palat. Keloglan, purtat de mulțime, ajunse și el în curtea palatului și își găsi un locușor sub balconul prințesei.

Așa fiind voia lui Alah, bulgărele aruncat de prințesă nimeri chelia lui Keloglan. Văzând ce ginere îi rezervă soarta, sultanul se foi neliniștit:

        — O chelie era și așa prea mult în familie, încă una ar fi un adevărat dezastru. Fată,

aruncă și al doilea bulgăre de aur. Pleosc! Și acesta izzbi țeasta strălucitoare a lui Keloglan.

        — Trei e numărul norocos pentru un turc, decretă sultanul enervat la culme.Ochește cu atenție, fata mea. Ăsta ti-e ultimul bulgăraș.

        — Fie voia lui Alah! Murmură prințesa. Ținti îndelung și cu grijă și aruncă bulgărele. Dar, pleosc! Cocoloșul de aur îl izbi pe Keloglan chiar în creștet.

        — Chel sau nu, ăsta trebuie să-ți fie soțul, oftă sultanul. Și îl trimise îndată pe marele vizir să-l aducă pe Keloglan.

        — Poftește, tinere, îl invită marele vizir. Lasă-ți măgarul și urmează-mă.

Keloglan clătină din cap:

        — Când sunt călare pe măgar, atunci, sunt călare și nici chiar pentru o prințesă nu mă dau jos. Așa mi-e felul, răspunse Keloglan.

Dar vizirul îl împinse jos de pe măgar.

        — Vino imediat să-ți ceri mireasa, ordonă el. Șu jumătate din împărăție, așa cum

a fost învoiala.

Îl conduse direct în sala tronului și Keloglan se pomeni în fața îmbufnatului sultan și a fiicei sale cu ochi triști și fără păr. Istețul Keloglan simți îndată că timiditatea fetei ascunde o mare înțelepciune și bunătate, și se bucură nespus că-l ajutase pe peștele aflat în necaz.

        — De dragul peștelui, îndeplinește-mi ce-ți cer, ordonă el. Prințesa să aibă un

minunat păr negru care să-i unduiască, lung, pe umeri.

Nici nu termină bine de vorbit, că prințesa simți pișcături pe tot capul și, adevărat vă spun, un păr negru, lung și frumos prinse a-i răsări în valuri. Ochii fetei se umplură de fericire, obrăjorii i se îmbujorară, iar pe buze îi înflori un zâmbet nemaivăzut până atunci. Toți curtenii se holbau, muți de uimire, nevenindu-le să creadă ce vedeau.

Iar prințesa nu avea ochi decât pentru Keloglan. Făcură nunta de îndată, iar banchetul dură patruzeci de zile și de nopți. După câte știu eu, cei doi trăiesc și acum împreună, fericiți și bogați, având de ale gurii din prisosință, atât pentru ei, cât și pentru mama lui Keloglan. Ce ziceți, poate ne pricopsim și noi cu o părticică din norocul lor!

Varianta word o găsiți la atașamente