🌻 Keloglan și cele douăsprezece prințese dansatoare

               A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când cămila era bărbier și puricele portar – ei bine, în zilele acealea, trăia un padișah care avea douăsprezece fete. Prințesele dormeau într-o încăpere spațioasă în paturi așezate unul lângă celălalt, ca boabele de mazăre în păstaie. În fiecare seară, după ce fetele erau gata de culcare, bătrâna și credincioasa lor doică venea să încuie ușa camerei, ca nimeni să nu intre sau să iasă de acolo.

              Dar într-o dimineață, descuind ușa de la dormitorul fetelor, bătrâna doică găsi pantofii de dans ai prințeselor ascunși sub paturi și tociți, de tălpile păreau a fi foi de ceapă. Doica nu-și arătă mirarea în fața fetelor și cercetă cu grijă ferestrele camerei, dar toate erau închise foarte bine. Nedumerită și speriată, dar ne vrând să facă cine știe ce tevatură din toată întâmplarea, doica nu spuse nimic și schimbă pantofii de dans ai prințeselor cu alții noi.

              În dimineața următoare, aceiași situație: pantofii de dans cei noi erau într-o stare jalnică. Doica privea zăpăcită în jur, neștiind ce să creadă: prințesele n-aveau cum să danseze în camera lor, că hărmălaia iscată i-ar fi trezit pe cei din preajmă, pe de altă parte, cum de ajunseră pantofii cei noi să arate ca niște zdrențe? Ei, poate gărzile palatului ar putea ști ceva despre toată tărășenia asta.

              Și începu să-i descoasă pe străjeri, dar nici unul nu le văzuse pe prințese părăsind palatul și toți se jurau că nici musca n-ar fi putut intra sau ieși de acolo fără știrea lor.

              Doica oftă adânc, știind că nu mai are de ales: trebuia să-i spună padișahului.

              După ce se sfătui cu vizirii săi, padișahul ordonă să i se înfățișeze vestitorii palatului.

            — Fetele mele, anunță el, părăsesc palatul noapte de noapte. Nu știu unde se duc.

Știu doar că pleacă și se întorc dimineața, după ce au dansat toată noaptea. Unde se duc și ce se întâmplă acolo? Cel care-mi va aduce răspunsul la această întrebare o va primi de soție pe oricare și-o dorește din fetele mele. Dar cel care va încerca să afle răspunsul și nu va reuși va fi scurtat cu un cap pentru strădaniile sale nefolositoare. Acum, duceți-vă și răspândiți vestea în tot regatul meu.

Nici nu plecară bine crainicii și cuvintele padișahului zburară din gură-n gură până în cele mai îndepărtate colțișoare ale țării. Tineri fumoși din tot regatul prinseră a se grăbi spre palat, dornici de a avea ca soață o prințesă. Fiecărui solicitator i se acordau trei nopți pentru a găsi răspunsul la întrebarea padișahului. Dar, noapte după noapte, ghinioniștii tineri adormeau și nu reușeau să afle nimic. Timpul se scurgea, fiecare dimineață aducând alți pantofi de dans zdrențuiți, iar la fiecare trei zile un alt tânăr plătea cu capul nereușita.

        Într-o zi, un flăcău pe nume Keloglan auzi și el de ciudata poveste a celor douăsprezece prințese dansatoare și hotărî să-și încerce norocul.

        — Țeasta mea cheală mi-a adus numai neplăceri toată viața, își spuse el. Dacă o pierd, asta e. Pe de altă parte, s-ar putea să câștig mâna unei prințese. Cine știe, s-ar putea ca într-o zi chelia-mi să poarte o mândră coroană.

Astea fiind zise, plecă spre palatul padișahului. Mergea fără grabă, șuierând încetișor și culegând, ici-colo, zambile de pe drum. Într-o zi, întâmplarea îi scoase în față o bătrână cu chip zbârcit și privire ageră.

      — Sărut-mâna, mamă, o salută el respectuos.

      — Bună ziua, fiule, răspunse bătrâna. Pe unde te călătorești?

      — Ei, ca să-ți spun drept, nici eu nu știu prea bine, mamă, oftă Keloglan. Se pare că în ținutul învecinat e un padișah ale cărui fete dansează cât îi noaptea de lungă, fără ca el să știe unde și cu cine. Cum o fi voia lui Alah: sau dezleg ițele tărășeniei ăsteia sau, după trei zile, îmi pierd capul nereușind să duc la îndeplinire treaba încredințată. Ce să-ți spun, oricum, ies în câștig. Fie că-mi pierd capul care, dintotdeauna, numai neplăceri mi-a adus, fie câștig mâna unei prea frumoase prințese. Ce va fi, încercarea moarte n-are.

      — Ah, fiule, țâțâi baba, ce-i graba asta de a te săvârși din cele lumești? Ascultă-mă

cu atenție. Când te vor găzdui în cămăruța de lângă dormitorul prințeselor, ai grijă să rămâi treaz. Orice băutură ți-ar oferi, să știi că e o licoare magică care te adoarme pe loc. Nici limba să nu pui pe vreo picătură din ea. Și ia cu tine mantia asta fermecată pe care ți-o dăruiesc. Când te învăluiești în ea, nimeni pe lume nu te poate vedea. Și fie ca Alah să-ți călăuzească pașii!

Bătrâna îl bătu pe umăr pe Keloglan, dar când acesta se întoarse pentru a-i mulțumi, ia-o de unde nu-i, nici urmă de ea.

Flăcăul își văzu de drum și, nu peste multă vreme, ajunse la palat. Lista solicatorilor se subțiase rău de tot, treceau săptămâni până mai apărea vreunul – și pe bună dreptate, care bărbat, oricât de curajos ar fi, și-ar risca viața într-o astfel de aventură care nu-i oferea nici o șansă de izbândă – și padișahul se bucură foarte tare văzând că mai apare unul, chiar și chelios ca Keloglan. La timpul cuvenit, tânărul fu condus în cămăruța de lângă dormitorul prințeselor. După cum îl sfătuise bătrânica întâlnită pe drum, nu se atinse de băutura oferită de cea mai mare dintre prințese.

Bineînțeles, acceptase cupa plină cu o licoare plăcut mirositoare, dar cum rămase singur o și deșertase în oala smălțuită din spatele patului. Apoi, ca și cum ar fi fost toropit de oboseală, se trânti în pat și prinse a sforăi de se zguduiau pereții. Cum mai râdeau cele douăsprezece prințese de el!

        — Ăsta chiar e mai prost decât ceilalți, hohoti cea mai mare dintre surori. Ia uitați-vă cum doarme – cu ce paznic ne-am procopsit!

Fetele sporovăiau în voie în vreme ce-și puneau rochiile de bal – doar cea mică simțea apăsarea unei ușoare neliniști.

      — Sper să nu ni se întâmple ceva neplăcut în noaptea asta, oftă ea. Nu știu, mi-e teamă că vom păți ceva.

      — Ce spui! O îngână una dintre surorile ei. Totdeauna te-ai temut și de umbra ta. Ce rău să ne facă prostănacul ăsta de Keloglan. Hai mai repede. Puneți-vă pantofii, e timpul să plecăm!

Cioc! Cioc! Sora cea mare ciocăni ușor în covor. Deodată, în mijlocul podelei se deschise larg ușa unei trape din care se lăsa o scară spre hăul întunecat. Una după alta, prințesele coborâră treptele, cu Keloglan chiar în spatele lor, învăluit în mantia fermecată. Când ajunseră la capătul treptelor, flăcăul era ros de îndoială: Pelerina o fi cu adevărat vrăjită, sau prințesele l-ar putea descoperi în orice clipa?! Ca să afle răspunsul, călcă ușor pe pulpana rochiei celei mai mici dintre surori.

      — Cineva mă calcă pe rochie, țipă prințesa. E cineva pe urmele noastre.

Surorile ei se opriră imediat și iscodiră cu privirea cotloanele întunecate, dar nici vorbă de altcineva pe acolo, în afară de ele.

    — Ei, iar începi, o mustră sora cea mare, ai de gând să ne strici seara cu pandaliile tale? Doar vezi și tu că nu e nimeni. Ți-oi fi prins tivul într-un cui. Hai mai repede, să nu întârziem!

Prințesele iuțiră pasul, cu Keloglan ținându-se ca o umbră de ele. Trecură pe sub bolte de verdeață răcoroasă și pe străzi întortocheate până ajunseră la un crâng ai cărui copaci își lăsau grele la pământ ramurile de argint.

    — Oh, se minună Keloglan. Trebuie să iau o rămurică din asta. N-am mai văzut așa minunăție în regatul padișahului.

Și, trosc, rupse o rămurică dintr-un copac și o ascunse sub mantia fermecată, printre faldurile eșarfei care-i încingea mijlocul.

Auzind trosnitura, mezina se albi toată:

    — Ce a fost asta? Am auzit un zgomot, țipă ea. Cineva e pe urmele noastre.

    — Iar începi? Pufni cea mare. Hai mai repede. Uită-ți spaimele și gândește-te doar la noaptea minunată care ne așteaptă.

Și se grăbiră printr-o pădurice ai cărui copaci aveau crengi de aur și prin alta erau ramuri care aveau diamante și perle în loc de frunze. Keloglan culese o rămurică cu frunze din pietre prețioase îngemănate și o aruncă printre faldurile eșarfei.

    — Fetelor! Nici acum n-ați auzit un zgomot? Strigă cea mai mică dintre prințese. Dar, de data asta, surorile ei erau prea departe ca să le mai pese de temerile mezinei.

Ajunseră apoi la malul unui lac, ale cărui ape ca oglinda păreau a fi din catifea neagră și fură întâmpinați de doisprezece prinți, unul mai arătos decât celălalt, fiecare cu barca sa. Prințesele se suiră în bărci, iar Keloglan păși ușor pe urmele mezinei.

Spre surpriza tânărului prinț, oricât de înverșunat dădea la rame, nu se putea ține după ceilalți.

    — Iubito se întâmplă ceva cu barca în seara asta, spuse el. De ce oare înaintăm atât de greu

    — Poate ești tu puțin obosit, prințul meu, răspunse fata. Dar fiorii spaimei prinseră din nou a-i da târcoale. Prea multe coincidențe pentru o singură noapte.

    Pe neașteptate, un licăr de lumină se zări în depărtare, lățindu-se într-o rază care le călăuzea drumul. Mii de lumini scânteiau în palatul de pe celălalt mal al lacului, iar acordurile unei muzici dulci se răspândiră peste apă. Dând la rame cu o forță sporită, tânărul prinț ajunse și el la mal. Cei doi, urmați îndeaproape de Keloglan, învăluit în mantia-i fermecată, coborâră pe nisipul plajei și se alăturară celorlalte perechi. Pășiră împreună în marea sală de bal, unde au dansat toată noaptea. Atât de antrenantă era muzica încât Keloglan dansă și el, de unul singur, într-un colțișor scânteind de lumini și oglinzi. Un banchet fastuos ținea isonul dansului: mâncarea era servită pe farfurii de argint, iar băutura în cupe de aur. Veni și vremea primului toast și tânăra prințesă constată surprinsă că potirul ei de aur era aproape gol.

      — Ce s-a întâmplat cu băutura mea? Se miră copila. Nici nu m-am atins de cupă.

Cineva mi-a băut vinul.

      — Oh, prostuțo! Râse sora cea mare. Probabil că ai vrut să te răcorești după atâta dănțuială și ai uitat când ți-ai golit paharul.

Pentru că și celelalte surori începuseră să se amuze pe socoteala ei, cea mică nu mai scoase o vorbă.

Benchetuiala și dansul se terminară în zori de zi, iar prinții le însoțiră pe fete până pe celălalt mal al lacului. Imediat ce barca se înțepeni în nisip, Keloglan porni fuguța înaintea fetelor și nu se opri decât în cămăruța lui de lângă dormitorul prințeselor. Se trânti pe pat și începu să sforăie încetișor.

Nu trecu mult și prințesele se strecurară în dormitorul lor, iar sora cea mare își lipi urechea de ușa cămăruței în care dormea Keloglan.

      — Iată-ți-l pe Keloglan cel periculos! Râse ea de soră-sa cea mică. Îl auzi cum sforăie? Ia mai spune-ne ciudățeniile alea care te-au chinuit toată noaptea.

Bineînțeles, ce ar fi putut răspunde mezina? Se dezbrăcară în tăcere și, imediat, un somn adânc le prinse în mreje.

A doua zi, Keloglan nu suflă o vorbuliță despre cele văzute. Se făcu din nou noapte și lucrurile se repetară: Keloglan le urmă pe prințese până la palatul de pe malul celălalt al lacului și reveni înaintea lor acasă, prefăcându-se că doarme dus. Și în a treia noapte procedă la fel, numai că, de data asta, reuși să șterpelească potirul din aur al mezinei, pe care îl înghesui în faldurile eșarfei, sub pelerina fermecată.

În cea de-a patra dimineață, Keloglan nici nu-și terminase bine micul dejun, că i se ordonă să se prezinte imediat în fața padișahului, împreună cu cele douăsprezece prințese.

      — Ei, tinere, ce poți să ne spui? Se interesă morocănos padișahul. Ce ai aflat? Unde- și tocesc fetele mele pantofii de dans noapte de noapte?

Keloglan răspunse fără nici o ezitare:

    — V-am văzut fetele dansând toată noaptea cu doisprezece prinți tineri și frumoși.

Padișahul îți privi cercetător fetele:

    — Ce aveți de spus?

    — O gogomănie! Pufni cea mare. Băiatul ăsta a dormit neîntors, noapte de noapte, sforăind de se cutremurau pereții. Cum poate să pretindă că a văzut ceva?

    — Hm, mormăi padișahul. Flăcăule, luminează-ne! Cum putem fi siguri de spusele tale?

Scormănind prin faldurile eșarfei, Keloglan scoase la iveală rămurica de argint, frunzele din perle și diamante îngemănate și potirul de aur al mezinei.

Prințesele îl urmăreau cu respirația tăiată. Ce puteau să mai spună?

Apoi, Keloglan povesti de-a fir a păr tot ce se întâmplase, fără să uite niciun detaliu sau frântură de conversație. Iar roșeața din obrajii prințeselor era cea mai bună dovadă că flăcăul spunea adevărul.

      — Fiule, mi-ai dat răspunsul la întrebarea care mă rodea, îi mulțumi padișahul, când Keloglan termină de povestit. Acum, nu ne rămâne decât să alegi de soție pe una din fetele mele. Pe care ai pus ochii?

      — Pe cea mică, răspunse Keloglan. Nu e doar cea mai isteață dintre ele, dar și cea mai frumoasă.

Și, uite așa. Keloglan se însură cu fata cea mică a padișahului. Adevărul e că și fetei îi picase cu tronc flăcăul. Nuntașii benchetuiră pe cinste patruzeci de zile și nopți, iar cei doi trăiră fericiți și bogați până la adânci bătrâneți.

“Povestea să fie pentru ei

Și sănătatea pentru noi.”