🌻 Nastratin Hogea și opaițul

        Într-o zi dintr-o iarnă deosebit de aspră, Hogea și prietenii săi stăteau la cafenea flecărind despre vreme. Discuția se încinse și, cum se întâmplă în asftel de ocazii, fiecare prinse a se lăuda cu propriile isprăvi. Hogea își umflă pieptul și declară țanțoș:

        — Voua vi se pare că iarna asta e cam geroasă, dar mie, ce să vă spun, îmi priește

frigul și zăpada. Când eram flăcău, obișnuiam să dau o fuga pe la mijlocul lui ianuarie până la râul înghețat, spărgeam o copcă și făceam o baie bună, de-mi punea sângele în mișcare. Pfui! Răcoarea asta de afară numiți voi ger?

Celorlalți li se păru povestea cam prea gogonată. Făcând cu ochiul spre amicul de

lângă el, cel mai bun prieten al lui Hogea se gândi la un pariu viclean:

      — Ai dreptate, Hogea, se vede că-ți place frigul. Presupun că ai putea sta o noapte

îngreagă afară, îmbrăcat așa cum ești, fără vreo șubă sau pătură să te încălzească?

      — Bineînțeles, se împăună Hogea.

      — Fără foc, nici ceai fierbinte, pătură sau șubă? Ceilalți păreau impresionați.

      — Ei, se grăbi instigătorul, hai să facem un târg. Dacă vei sta toată noaptea asta

afară fără nimic care să-ți țină de cald, ești invitatul nostru la o cină pe cinste. De acord, prieteni?

      — De acord! Răspunse corul amicilor.

      — Pe de altă parte, continuă vicleanul, dacă folosești vreun mijloc ca să te încălzești, ne ospătezi tu. Ce zici, Hogea efendi?

      — Cum nu se poate mai bine, acceptă Hogea.

      În noaptea aceea, amicii rămăseră în casele lor, la căldurică, urmărindu-l din spatele ferestrelor geruite pe Hogea care patrula încolo și-ncoace. Nastratin se holba la stele și, la fiecare pas prin noaptea înghețată, își blestema gura lăudăroasă și graba de a se făli când nu se cuvine. Era pe punctul de a renunța, recunoscându-se învins, când zări pâlpâiala unui opaiț, așezat pe pervazul unei ferestre, la vreo sută de metri. Fixându-și ochii pe globulețul strălucitor, Hogea simți cum sângele prinse să-i circule din nou prin mădularele înghețate. Astfel, încălzindu-se cu o amăgire, reuși să reziste toată noaptea.

      În dimineața următoare, prietenii lui Hogea părăsiră casele călduțe și ieșiră afară, în aerul iute al unei noi zile geroase. Spre marea lor uimire, îl găsiră pe Hogea calm și surâzător, părând că puțin nu ii pasă că străjuise toată noaptea într-un frig de crăpau pietrele.

      — Ei, Hogea efendi, poți să juri că n-ai folosit nimic ca să te încălzești, vreo haină mai groasă, ceva...? insistă amicul care propusese pariul.

      — Nici pomeneală, îl asigură Hogea, doar de considerați că un opaiț, pâlpăind la vreo sută de metri de locul unde mă aflam, poate fi acel ceva care să mă încălzească. Într-adevăr, am văzut un opaiț aprins și strălucirea flăcăruiei mi-a ținut de cald.

      — Aha! Exclamă triumfător instigatorul. Hogea efendi, îți vom fi musafiri la cină, pentru că te-ai încălzit la opaiț.

Degeaba se dădu Hogea de casul morții, protestând în fel și chip, amicii lui rămaseră neclintiți și se invitară în seara aceea acasă la Hogea pentru cina promisă.

Grupul petrecăreților sosi la ora cuvenită și toți se așezară pe pernele mari și moi care erau răsfirate în sufrageroa sărăcăcios mobilată a lui Hogea, amușinând după delicioasele arome care trebuiau să vestească o cină pe cinste. Dar, oricât se străduiră, nu reușiră să prindă nici cea mai vagă boare de aromă din mâncărurile ce se pregăteau. Și mai ciudat, Hogea își părăsea destul de des invitații și-și făcea drum în bucătărie, să supravegheze bucatele, pretindea el, dar fâțâiala asta li se părea o necuviință musafirilor, care începură să fie intrigați de comportarea stranie a gazdei lor. Cel ce propusese pariul își pierdu răbdarea și-l întrebă pe Hogea de ce întârzie atâta cina.

      — Ah, prieteni, chiar vă rog să vedeți cu ochii voștri cum pregătesc bucatele, se scuză gazda și îi conduse în bucătărie.

Amicii rămaseră cu gura căscată, văzând o ditamai oală agățată de tavan. Iar sub ea, la vreun metru, pâlpăia un opaiț.

      — Hogea efendi, bolborosi instigatorul, doar nu te aștepți să fierbi bucatele din oală la flăcăruia opaițului? Pe Alah, cina noastră nu va fi gata niciodată.

      — Ei, nu sunt chiar atât de sigur, răspunse calm Hogea. Dacă un opaiț aflat la o sută

de metri a putut să mă încălzească o noapte întreagă, mai mult ca sigur opaițul acesta va face să fiarbă bucatele din oală.