🌻 Nastratin Hogea strângător de biruri pentru Tamerlan

         Într-o zi, întâmplătoare făcu ca Hogea să fie la curtea lui Tamerlan când apăru cel care strângea birurile, să-i aducă prea slăvitul stăpân banii și să-i prezinte catastifele cu sumele încasate. Cifrele se înlănțuiau pe coloane nesfârșite, pagină după pagină de pergament, iar vocea strângătorului de biruri intona litania monotonă și fără de sfârșit a sumelor. Tamerlan se foia nemulțumit în jilț. La început mai rar, apoi tot mai des, calculele păreau greșite. Ce să mai lungim vorba, încasatorul se dovedea a fi un escroc netrbnic.

        — Deci, așa îți faci tu treaba de strângător de biruri, bubui mânios stăpânul. Ei, află gânganie, că eu nu pot să înghit asemenea minciuni nerușinate. Dar tu – și ochii lui sclipiră amenințător – tu poți să le înghiți. Începe imediat.

        — Să încep cu ce, stăpâne? Bolborosi neajutoratul.

        — Începe să înghiți castatifele. Repede, imediat! Am și alte treburi de făcut.

Și prea slăvitul Tamerlan se veseli copios privindu-l pe nefericitul strângător de biruri cum cocoloșește foile de pergament și le îndeasă în gură, înghițindu-le cu noduri. După ce mestecă și ultima filă, eroicul efort îi fu răsplătit pe dată de Tamerlan:

        — Mulțumește-te că ai scăpat doar cu atât. Dispari din ochii mei.

Și, zâmbind larg, Tamerlan continuă:

        — De azi, te numesc pe tine, Nastratin Hogea, să-mi fii strângător de biruri.

Gândind că noua însărcinare îi poate aduce un car de neplăceri, Hogea se cam înnegură la chip. Era clar ca lumina zilei că lui Tamerlan cu greu i-ai fi intrat în voie, orice socoteli i-ai prezenta. Pe de altă parte, se cădea oare să suferi o asemenea umilință, chit că socotelile fuseseră cam trase din condei?!... Tot meditând, în minte îi scăpără o idee, strălucită după părerea lui. Treaba pute fi dusă la bun sfârșit... Îi mulțumi solemn lui Tameran pentru încrederea acordată unui umil hogea și, cerând permisiunea, părăsi palatul prea slăvitului stăpân pentru a-și lua în primire slujba.

          În fiecare dimineață a lunii următoare, Nastratin Hogea își urmărea cu ochi tandri nevasta, cum întindea aluatul în foi subțiri ca hârtia, pe care le cocea în cuptor. Hogea lua foile de plăcintă și începea să scrie pe ele, umplându-le cu cifrele din chitanțele banilor strânși în ziua precedentă. Apoi, le stivuia cu grijă pe rafturile unui dulăpior, unde să fie departe de ochi pofticioși și mâini șterpelitoare.

          În sfârșit, veni și ziua scadenței, Hogea încărcă vrafurile de foi de plăcintă într-un

cărucior pe care-l împinse gâfâind până la palat. Gărzile îi permiseră să intre și Hogea se înfățișă prea slăvitului stăpân, împingând de zor căruciorul.

        — Ah, iată-te! Exclamă Tamerlan, frecându-și palmele mulțumit. Da, da, murmură el absent, în vreme ce Hogea împingea lângă jilțul lui doi saci de piele burdurușiți cu bani din birurile strânse. Dar unde sunt catastifele?

        — Chiar aici, stăpâne, răspunse Hogea, arătându-i încărcătura din cărucior.

Tamerlan făcu ochi mari de uimire.

       — Dă-mi una din... chestiile acelea, ceru el pe-un ton neîncrezător.

Hogea îi și prezentă o foaie de plăcintă, plină de la un cap la altul cu cifre, meșteșugit scrise. Tamerlan se apucă să studieze coloanele cu cifre și un zâmbet i se lăți pe față.

      — Pot să te întreb, ce ai avut în minte scriind chitanțele pe foi de plăcintă?

      — Stăpâne, doar ca oricare dintre noi să poată mânca cu plăcere rezultatele muncii mele, răspunse Hogea.