🌻 O oglindă, un covor și o lămâie
A fost odată ca niciodată un sultan care avea o fată nespus de frumoasă pe nume Perihan. Prinți din toată lumea auziseră despre frumusețea ei. Veneau, unul după altul, toți dornici s-o ia de nevastă.
— Prințul căruia îi voi da fata va trebui să-mi aducă cel mai minunat dar din lumea asta! Hotărâse sultanul.
— Și care ar fi acela? Întrebase unul dintre prinți.
— Va trebui să vă dați singuri seama, răspunsese sultanul.
Unul după altul prinții se întorceau cu cele mai neobișnuite daruri pentru sultan. Unul îi adusese o pasăre care cânta neîncetat. Altul venise cu un izvor din fildeș a cărui apă nu se oprea niciodată. Un al treilea adusese o oaie cu lâna de aur. Dar de fiecare dată sultanul clătina din cap:
— Da, sunt daruri minunate, dar nu așa cum le doresc eu.
— Habar n-are ce vrea, mormăise un prinț.
Și unul după altul, descurajații prinți își vedeau de drum.
Undeva departe, foarte departe, trăiau cei trei prinți care erau frați.
— Hai să mergem s-o cerem pe Perihan de soție, propuse fratele cel mare.
— De acord, se bucură fratele mijlociu.
— Vin și eu, spuse fratele cel mic.
Cei doi frați mai mari izbucniră în râs, dar îl luară și pe mezin cu ei.
Fiecare dintre ei avea câte cinci mii de bani din aur ca să-i cheltuiască pe darul pentru sultan. Cel mare cumpără o oglindă care era foarte specială. Uitându-se în ea, puteai să vezi tot ce se întâmplă în orice colțișor de pe pământ.
— Sunt sigur că sultanului îi va plăcea cel mai mult darul meu.
Al doilea prinț cumpără un covor cu banii pe care-i avea. Dar era un covor foarte special. Puteai să te așezi pe el și să călătorești oriunde doreai în lumea asta. N-aveai decât să numești locul și covorul te ducea imediat acolo.
Al treilea prinț căută peste tot, dar nu găsi nimic care să-i placă. În sfârșit, taman când frații lui se pregăteau să plece și să-l lase de unul singur, mai dădu o raită prin bazar. La una din dughene apăruse un nou negustor.
— Lămâi! Lămâi! Striga el, îmbiindu-și clienții.
Prințului i se stârni curiozitatea:
— Ia spune-mi despre lămâile ăstea, de ce le lauzi atâta? Îl întrebă el pe negustor.
— Pentru că sunt lămâi vrăjite. Sucul lor vindecă orice boală de pe pământ.
— Cât costă o lămâie? Întrebă prințul.
— Cinci mii de galbeni, răspunse negustorul.
Prințul căzu pe gânduri. “Poate darul avesta o să-I placă sultanului”. Așa că plăti cinci mii de galbeni pentru o lămâie.
În ziua următoare cei trei prinți porniră spre împărăția sultanului. În prima noapte se opriră la un han și începură să stea la taclale, ba de una, ba de alta, până ce ajunseră la motivul care-I puse pe drumuri.
— Eu am să mă însor cu prințesa, declară fratele cel mare. Sunt sigur că sultanul va socoti că oglinda vrăjită este cel mai minunat dar.
— Nu prea cred, protestă fratele cel mijlociu. O să-i placă la nebunie covorul meu vrăjit.
— Ce ziceți de lămâia mea? Întrebă pe jumătate de glas mezinul.
Frații cei mari izbucniră în râs.
— Numai un nebun ar fi în stare să dea cinci mii de galbeni pe o lămâie, chicoti fratele cel mare.
— Nu te supăra, continuă cu falsă blândețe fratele mijlociu. Ai să fi cavaler de
onoare la nunta mea cu prințesa Perihan.
— Oare cum o arăta prințesa? Întrebă mezinul.
— Ne uităm în oglindă și o vedem imediat, îl asigură fratele cel mare.
Într-adevăr, dezveli oglinda și în luciul sticlei le apăru imaginea fetei. Dar, vai, prințesa Perihan zăcea grav bolnavă în camera ei din palatul sultanului.
— Trebuie să ne grăbim, spuse fratele cel mijlociu. Suiți-vă pe covorul meu și o să ajungem imediat la prințesă.
Cei trei prinți se așezară pe covor și, cât ai bătea din palme, se și văzură în palatul sultanului.
Sultanul era la căpătâiul fiicei sale, plângând-o îndurerat. Aproape că nici nu-i băga în seamă pe cei trei prinți.
— Sărmana mea Perihan! Își jelea el fata.
— Preabunule sultan, am o lămâie care ar putea-o salva pe fata ta, spuse fratele cel mic.
— O lămâie?! Se miră sultanul.
— Da, prealuminate sultan, o lămâie. Sucul ei poate vindeca orice boală de pe pământ.
Tânărul prinț stoarse lămâia și oferi prințesei sucul.
Peste câteva clipe paloarea de ceară din obrajii prințesei se risipi, lăsând loc unei tente rozalii plină de sănătate. Prințesa se ridică zâmbind din pat. Se vindecase!
— Ei, ce treburi v-au adus în împărăția mea? Îi întrebă el.
— Am venit să-ți cerem mâna prințesei. Ți-am adus o oglindă vrăjită. Vino și aruncă o privire! Dacă te uiți în luciul ei poți vedea tot ce se întâmplă în orice colțișor al lumii ăsteia.
— Ai dreptate, se minună sultanul. Este o oglindă nemaipomenită.
— Uitându-ne în oglindă am descoperit că prințesa este bolnavă. Cred că am tot dreptul ca prințesa să-mi fie soție.
— Dar covorul meu ne-a adus aici în câteva clipe, protestă fratele mijlociu. Privește, mărite sultan. Covorul ăsta te poate duce oriunde dorești. Cred că mi se cuvine mâna prințesei.
— Ai dreptate, este un covor cu totul neobișnuit și foarte folositor, acceptă sultanul.
— Dar tu, tinere prinț, ce mi-ai adus? Îl întrebă el pe mezin.
— Doar lămâia, se codi fratele cel mic. Iat-o! Și îi întinse sultanului lămâia stoarsă.
Frații cei mari izbucniră în râs. Dar prințesa Perihan nu râdea.
— Tată, ai hotărât care este cel mai neprețuit dar dintre toate?
— Atât oglinda cât și covorul mi se par minunate, răspunse sultanul.
— Ba nu, tată, dacă te gândești bine, lămâia a fost cel mai frumos dar. Mi-a redat viața, iar viața este cel mai de preț de pe pământ, spuse prințesa.
— Ai dreptate, draga mea, zâmbi sultanul. Lămâia tânărului prinț poate fi folosită doar o singură dată, dar sucul ei ți-a salvat viața. El merită să te ia de nevastă.
Și astfel se făcu că prințul cel tânăr, mezinul dintre frați, se însură cu prințesa Perihan, iar ospățul de nuntă ținu patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Trăiră fericiți și toate dorințele li se împliniră. Să ne ajute Alah să fim și noi la fel de norocoși ca ei!