🌻 Prințesa și păstorul

              A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, pe vremea când creaturile lui Alah trăiau în pace și îndestulare, iar să vorbești prea mult era socotit un păcat – ei bine, în vremea aceea trăia un padișah căruia îi venise într-o zi ideea să se deghizeze și așa, necunoscut de nimeni, să bată drumurile împărăției. Slujitorii îi aduseră niște haine mai ponosite și padișahul porni la drum.

              Merse până-și stâlcie încălțările, dar nu văzu nimic care să-l surprindă cu adevărat – toate erau la fel, așa cum le știa. În timp ce se întorcea spre palatul său, mulțumit de felul cum merg treburile în împărăție, văzu în depărtare un bătrân care stătea pe malul unui râu. Bătrânul ținea în mână ceva, din care tot tăia, bucățelele fiind aruncate în apă.

              Împins de curiozitate padișahul se apropie de omulețul gârbovit de ani. Bătrânul păru să nu-l remarce și-și vedea de treabă. Foarfeca se mișca leneșă în mâna lui, iar bucățica tăiată era imediat aruncată în râu, bătrânul privind-o cum este dusă de vâltoarea apei.

            —  Moșule, ce tot tai acolo? Întrebă cu blândețe padișahul. Spune-mi, că m-ai făcut

curios!

            — Tai norocul oamenilor și-l arunc în apa râului care-l poartă până la fluviul vieții, răspunse bătrânul fără să-i acorde prea multă atenție străinului.

Padișahul cântări pe toate părțile ciudatul răspuns. Apoi, curios să afle ce soartă îi rezervă cerul fetei lui, își luă inima în dinți și întrebă:

          — Te rog, fii atât de bun și aruncă o privire la norocul singurului meu copil. Spune-mi, ce vezi acolo?

          — Chiar acum o clipă am tăiat norocul fetei tale și i-am dat drumul pe apă, spuse bătrânul, nefiind nici măcar pentru o clipă păcălit de hainele ponosite: știa că străinul de lângă el este padișahul acelui ținut.

          — Și care e? Se repezi padișahul.

În loc de răspuns, bătrânul arătă spre o pășune de pe coasta dealului din depărtare.

          — Vezi pășunea aia? Ei bine, soarta fiicei tale este legată de cea a păstorului care-și mână turma pe acolo.

Acestea fiind zise, bătrânul nu-i mai acordă nici o atenție padișahului, întorcându-se la treaba pe care o avea de făcut.

         Singura lui fiică să fie mireasa unui păstor? O asemenea soartă părea de neconceput pentru o floare atât de frumoasă ca fata lui... Atunci când știi la ce să te aștepți, până și soarta poate fi schimbată, își spuse padișahul și porni spre pajiștea de pe coasta dealului. Chiar înainte de a ajunge gâfâind lângă păstor, în mintea padișahului se înfiripase un plan.

        — Bună ziua, fiule, îl salută el pe păstor. De mult îmi doresc o turmă de capre grase și frumoase, dar n-am văzut niciodată unele mai arătoase ca ale tale. Ce spui, nu vrei să le vinzi?Spre surprinderea lui, tânărul păstor n-avea chef să vândă turma.

        — Ce zici dacă ți-aș oferi o mie de galbeni? Insistă padișahul.

Păstorul clătină din cap:

        — Stăpâne, o mie de galbeni sunt bani mulți, dar nu de ajuns pentru turma mea.

Padișahul se înnegură la chip, dar continuă cu glas mieros:

        — Ei, dacă o mie de galbeni e prea puțin, ce zici de o ladă plină cu galbeni?

Păstorul rămase tăcut, cântărind în minte oferta. Într-un târziu:

        — Stăpâne, dar unde este lada? Întrebă el.

        — Ah, trebuie să mergi la palatul padișahului s-o iei.

Păstorul păru surprins, așa că padișahul continuă în grabă:

        — Nu-ți fă griji. Eu sunt chiar padișahul acestui ținut și am să-ți dau o scrisoare pentru vizirul meu. El îți va da ce meriți.

        — Dar caprele?...

        — Rămân eu cu ele. La urma urmei, în curând vor fi ale mele și cine le-ar purta de grijă mai bine ca mine?!

Și, fără alte vorbe, începu să scrie răvașul pentru vizir, de fapt câteva rânduri: “Omoară-l pe aducătorul acestei scrisori și ai grijă ca porunca să-mi fie îndeplinită înainte de sosirea mea!”

         Păstorul nu știa să citească, dar convins de importanța scrisorii o împături cu grijă și o puse în trăistuța care îi atârna de umăr. Apoi porni în grabă spre palat. Trecu peste culmi împădurite, prin văi cu ape repezi, într-o călătorie mai lungă decât oricare alta din cele pe care le făcuse până atunci, până când, în sfârșit, palatul îi apăru în față.

Turnurile palatului erau atât de înalte și impunătoare, iar tânărul păstor se simțea atât de mic și obosit, încât hotărî că un pui de somn nu i-ar strica înainte de a se înfățișa vizirului cu mesajul de la padișah. Găsind un loc umbros lângă fântâna publică care era în fața palatului, păstorul se întinse pe iarba răcoroasă și adormi buștean.

        Între timp, plictisită că și acea zi se scurgea fără să-i ofere nimic deosebit, fata padișahului se uita pe fereastra din camera ei, curioasă să vadă ce se mai întâmpla pe stradă. Zărindu-l pe păstorm simți o ușoară învolburare în suflet. Un necunoscut, dar tânăr și frumos. Și ce-o căra în trăistuța de pe umăr, de care avea atâta grijă? Chemând o slujnică, prințesa îi ordonă:

        — Du-te imediat la măslinul de lângă fântână. Ai să vezi un tânăr care doarme acolo, iar de braț îi atârnă o trăistuță. Ia-o cu grijă, nu cumva să-l trezești pe tânăr și adu-mi-o pe dată.

Slujnica porni fuguța să ducă la îndeplinire porunca prințesei. Peste câteva minute femeia era înapoi, purtând cu grijă trăistuța. Citind scrisoarea, ochii tinerei prințese se umplură de lacrimi. Ce soartă crudă îl aștepta pe frumosul tânăr. Nu era drept să se întâmple așa ceva. Luă o foaie de hârtie și începu să scrie, imitând scrisul tatălui ei: “Spală-l pe acest tânăr, îmbracă-l cu haine frumoase și însoară-l imediat cu fata mea. Ai grijă ca porunca să-mi fie îndeplinită înainte de sosirea mea.” Fata împături scrisoarea, aplică deasupra sigiliul padișahului și o puse în trăistuță. Apoi îi ordonă slujnicei să agațe din nou trăistuța de brațul tânărului adormit.

       Într-un târziu, se trezi și tânărul și se duse drept la vizir, să-i înmâneze scrisoarea.

Imaginați-vă uimirea vizirului când a citit rândurile înșirate pe hârtie. Dar ce putea să facă? Cine ar fi întrăznit să nu respecte ordinele padișahului? Fără să mai stea pe gânduri, vizirul făcu ce i se ceruse, așa cum fusese instruit în scrisoare.

Tobele bubuiau, flautele le acompaniau cu acorduri line, lumea se veselea sărbătorind nunta prințesei, când padișahul intră și el în oraș. Caprele puteau să-și poarte singure de grijă, era mai important să se asigure că vizirul îi îndeplinise porunca.

      — Ce mai e și asta? Îl întrebă padișahul pe un țăran care căsca gura pe uliță. Pentru a cui nuntă bubuie tobele și susură flautele?

      — Oh, n-ai auzit noutățile? Se miră țăranul. Se mărită singura fată a padișahului. Nu l-am văzut pe mire, dar se spune că e tânăr și chipeș.

Turbând de furie, padișahul porni glonț să-l caute pe vizir. Scociorând în brâul din mătase care-i încingea mijlocul, vizirul scoase scrisoarea:

      — Iată, stăpâne, cuvintele care au făcut muzica să cânte.

Nu-i trebui mult padișahului să se lumineze că mâna destinului primise un ajutor temeinic din partea mâinii fetei sale. Era tot mai hotărât să scape definitiv de acest ginere nedorit. Dar cum? Flerul îi spunea că tânărul habar n-avea de toată tărășenia. În acest caz nu l-ar lăsa sufletul să refuze rugămintea socrului de a duce o nouă scrisoare altcuiva. Chemându-și ginerele, padișahul îl primi ca pe un fiu iubit, sărutându-l și îmbrățișându-l, ca și cum nunta ar fi plănuit-o chiar el. Iar tânărul păstor, sufocat de dragostea socrului, căzu de îndată în cursa întinsă.

      — Vino, fiule, îi spuse grav padișahul. Te-ai descurcat atât de bine cu prima scrisoare, încât m-am gândit că pot să am toată încrederea în tine și pentru următorul mesaj pe care-l am de trimis.

Și tânărul primi un plic pe care trebuia să-l ducă lumânărarului palatului. Plicul fu sigilat, dar înăuntru nu era nici un mesaj, deși padișahul ținu să-i atragă atenția tânărului cât de important ar fi conținutul scrisorii.

        — Fiule, mâine dimineață în zori trebuie să-i duci personal plicul lumânarului. Să știi că e un mesaj de cea mai mare importanță pentru împărăție, iar tu trebuie să-ți îndeplinești misiunea exact cum ți-am cerut-o.

Emoționat de încrederea arătată tânărul sărută mâna padișahului și și-o puse pe frunte, promițând că zorii zilei următoare îl vor găsi la ușa lumânărarului. De îndată ce tânărul plecă, padișahul ordonă să i se înfățișeze vizirul:

        — Deoarece scrisorile pot fi măsluite, acest mesaj extrem de important îl vei transmite personal. Te duci imediat la lumânărar. Spune-i că mâine în zori va veni la el un bărbat care a uneltit împotriva tronului, un trădător, un om care e hotărât să pună mâna pe toată împărăția. De îndată ce trădătorul îi va trece pragul, lumânărarul – fără măcar să încerce să afle cine e sau să asculte la protestele lui – îl va arunca de viu în cazanul cu ceară topită. Ține minte, trebuie să facă așa cum i-am cerut, chiar în momentul când omul acela i-a intrat în casă.

        Vizirul plecă pe dată să transmită ordinul padișahului.

Nici nu apăruse prima geană de lumină a zorilor și tânărul se sculă și începu să se îmbrace. Își trecu peste umăr trăistuța în care era prețiosul mesaj al padișahului. Tot forfotind prin cameră, își trezi mireasa. De fapt, între ei se înfiripase o dragoste ca-n povești, iar prințesei nu-i prea convenea să se despartă de iubitul ei, nici măcar pentru o oră. Se pisici pe lâncă el și-l convinse să-i împărtășească motivul grabei. Minte ageră, prințesa căzu la bănuială: ceva nu era în regulă cu vizita pe care iubitul ei trebuia să i-o facă lumânărarului. Fără să-și arate în vreun chip neliniștea, prințesa reuși să-și țină mirele lângă ea până ce soarele se înălță binișor pe cer. Tânărul își reaminti de treaba pe care o avea de făcut și, după ce-și sărută iubita, porni fuguța spre atelierul lumânărarului.

Dar, așa fiind voia lui Allah, cineva ajunsese acolo înaintea lui. Pentru că padișahul, nerăbdător nevoie mare să vadă dacă ordinul îi fusese îndeplinit, de cum apăruse prima geană de soare, nu mai avusese astâmpăr și plecase la atelierul lumânărarului. Nici nu se închisese bine ușa în spatele lui, că padișahul fu înșfăcat de lumânărar și aruncat în ceara pusă la fiert într-un cazan. De obicei, când comanda la moarte vreun trădător de țară, padișahul obișnuia să spună:

          — Cel care sapă groapa altuia va cădea el însuși în ea!

Și mult adevăr este în această vorbă înțeleaptă.

Ca soț al fetei padișahului mort, păstorul fu uns la tronul împărăției, iar cei doi trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Fie ca Alah să ne fericească și pe noi cu o fărâmă din norocul lor.