🌻 Prințesa și porcul

              A fost odată ca niciodată un padișah care avea trei fete, una mai frumoasă ca alta. Într-o dimineață, în timp ce se pregătea să plece cu treburi în oraș, padișahul le întrebă:

            — Ce să vă aduc din bazar?

            — Tată, te rog, adu-mi o rochie de aur, se pisici fata cea mare.

            — Tată, te rog, adu-mi o centură de argint, gânguri fata mijlocie.

Fata cea mică rămase tăcută.

    — Dar ție, copilă? Îi zâmbi padișahul; de fapt, mezina era favorita lui.

    — Nimic, tată, răspunse ea.

    — Hai, fata tatii, nu se poate! Cere-mi ce-ți dorești cel mai mult.

    — Ei, tată, atunci să-mi aduci:

„Struguri care vorbesc

Mere care surâd

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Taică-său zâmbi, dar surorile mai mari izbucniră în hohote de râs. Tare ciudată mai era și asta mică.

Padișahul se urcă în caleașcă, vizitiul dădu bice cailor și porniră spre bazar.

Ajunși acolo, padișahul găsi destul de repede rochia de aur și centura de argint.

Coșuri pline cu struguri, dar nici unul nu vorbea. Grămezi de mere peste tot, dar nici unu nu zâmbea. Caise câte dorești, dar nici una nu țiuia în adierea leneșă a vântului. Gâfâind și supărat, padișahul luă din nou la rând toate tarabele din jurul bazarului, dar nici pomeneală să-i poată îndeplini mezinei dorința. Obosit de căutare padișahul se sui în caleașcă, iar vizitiul dădu bice cailor și porniră pe drumul cel mai scurt spre casă.

Caleașca se hurducăia ușor pe pietrele uliței, dar asta nu-l împiedică pe padișah să moțăie un pic. Deodată caleașca se opri. Padișahul se trezi și se uită buimac în jur.

Caleașca se împotmolise în noroi, iar vizitiul tot biciuia caii, dar fără vreun folos.

Armăsarii se străduiau din răsputeri, dar caleașca era bine înțepenită în noroi.

Padișahul îl trimise pe vizitiu să mai aducă o pereche de cai, dar degeaba, nici cu armăsarii veniți în ajutor caleașca nu se urni din loc.

          — Ce să mă fac acum? Oftă padișahul.

Deodată se auziră niște zgomote ciudate. Un porc bătrân și urât grohăia în noroi: groh, groh, groh. Padișahul se retrase scârbit în caleașcă. Pe Alah, ce creatură infectă!

           Groh, groh, groh, continuă netulburat porcul. Pot să te scot din noroi.

        — Ei bine, ce mai stai?! Scoate-mă! Ordonă padișahul.

       — Groh, groh, groh, bolborosi porcul. Mai întâi trebuie să-mi promiți că-mi dai de nevastă pe fata ta cea mică.

Padișahul simțea că turbează de furie. Auzi ce îndrăzneală?! Fata lui cea mai dragă să ia de bărbat un porc?! Niciodată... Pe de altă parte, nici el nu putea să rămână înțepenit pentru vecie în mizeria asta de noroi.

      — Bine, bine, răbufni el, ți-o dau pe fata mea de nevastă. Acum, grăbește-te! Scoate caleașca din noroi!

      — Groh, groh, groh, se bucură porcul. Se învârtoșa o dată și plezni caleașca cu râtul, trimițând-o chiar în mijlocul uliței.

Vizitiul dădu bice cailor și caleașca dispăru într-un nor de praf, fără ca padișahul să-i adreseze măcar un cuvânt de mulțumire porcului. Ce animal scârbos și impertinent! Să învețe mai întâi ce e respectul!

Fata cea mare a padișahului nu se dezlipea din fața oglinzii admirându-și rochia de aur, iar cea mijlocie se fudulea peste tot cu centura de argint. De pe buzele fetei celei mici, copil bun și cuminte, nu se auzi nici măcar o vorbuliță de reproș că taică-său nu-i adusese:

„Struguri care vorbesc

Mere care zâmbesc

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Iar despre promisiunea făcută porcului padișahul nu pomeni nimic. La urma urmei, la ce i-ar folosi unei prințese un porc urât mirositor.

În după-amiaza aceea, după ce toți ai palatului își făcuseră siesta, se auzi un șir de grohăituri în curte. Padișahul o zbughi la ușă și rămase cu gura căscată văzându-și vechea cunoștință, porcul bătrân și scârbos, împingând o roabă.

      — Groh, groh, groh. Am venit să-mi iau mireasa, spuse porcul.

Padișahul se luă cu mâinile de cap. Ce să facă acum?... Ordonă să vină o slujnică de la bucătărie. O îmbrăcă debrabă într-o rochie frumoasă de mătase, în picioare îi puse papci argintii și o prezentă porcului.

        — Iată-ți mireasa, rânji padișahul, oblingând-o pe slujnică să se urce în roabă.

        — Groh, groh, groh, mormăi enervat porcul și răsturnă roaba, azvârlind-o pe nefericită în praf. Am venit pentru fata ta cea mică, grohăi animalul, și numai pe ea o vreau.

Ei, nu mai era portiță de scăpare pentru padișah, trebuia să-i spună toată tărășenia fetei sale cele mici. Totuși, padișahul mai încercă o stratagemă: își îmbrăcă copila într-o rochie zdrențuită și în picioare îi puse niște papuci rupți. Cine știe, poate porcul ar strâmba din rât și-ar renunța văzând-o atât de ponosită.

Dar porcul nu putea fi păcălit așa ușor. Știa el să descopere sub zdrențe adevărata frumusețe, blândețe și cumințenie.

        — Groh, groh, groh, grohăi el fericit. Da, asta-i fata pe care o vreau. O așeză pe prințesă în roabă și pe aici ți-e drumul.

Porcul împinse roaba cale lungă, lungă, până ajunseră la o cocină dărăpănată.

      — Groh, groh, groh. Asta ți-e noua casă, spuse porcul și o ajută pe prințesă să coboare din roabă.

Intrară în cocină.

      — Groh, groh, groh, grohăi porcul arătând cu laba spre o troacă. Gasești acolo porumb din belșug să mănânci. Iar acolo ți-e patul, arătă el spre un vârf de paie murdare dintr-un colț.

        Prințesa era ea fată bună, cuminte și ascultătoare, dar nu se poate spune că viața de până atunci o obișnuise cu gândul că va trăi într-o cocină. Oftând de mama focului începu să molfăie din porumb, iar seara, când sosi vremea de culcare, se încovrigă pe paie și încercă să doarmă. Dar când porcul începu să sforăie de se zguduiau pereții cocinei, prințesa lăsă frâu liber lacrimilor, plângându-și soarta. Într-un târziu adormi și ea.

Când prințesa se trezi, soarele se înălțase binișor pe cer. Ce mai e și asta? Se întrebă ea, frecându-se la ochi. Stătea într-un pat de puf cu așternuturi din cea mai fină mătase. Dormitorul în care se afla arăta chiar mai minunat decât camera ei de acasă. Nici nu apucă să se ridice din pat și un roi de slujnice zglobii apărură să-i satisfacă orice dorință.

Prințesa se frecă din nou la ochi, gândindu-se că visul îi era prea lung și prea încântător, dar în fața ei stătea un tânăr zâmbitor, frumos rupt din cer.

        — Vezi, draga mea, spuse el, ăsta e palatul meu, iar tu îmi ești regină. De abia mă suisem pe tronul împărăției, că o vrajă blestemată s-a abătut asupra mea, transformându-mă într-un porc bătrân și scârbos. Doar un singur lucru mă elibera din vrajă: trebuia să găsesc o fată care să-și dorească:

„Struguri care vorbesc

Mere care zâmbesc

Și caise care țiuie la o simplă adiere.”

Hai, vino în grădină, să vezi cu ochii tăi.

Și luând-o de braț, coborâră pe scara șerpuită până în grădină.

        — Bună dimineața, regina noastră, o întâmpinară strugurii copți, mustind de viitorul vin. Merele îi zâmbeau de pe fiecare rămurică a pomilor. Și, adevărat vă spun, caisele aurii țiuiau voioase în adierea leneșă a vântului.

Prințesa se simțea în al nouălea cer:

        — Te rog, hai să mergem la tata, să se bucure și el de fericirea noastră.

Cei doi tineri se urcară într-o caleașcă aurită și porniră spre palatul padișahului.

Să vă mai spun că padișahul l-a primit cu brațele deschise, fericit cum alt om pe lume nu era? N-are rost, o știți și voi. Ce nu știți însă este că a urmat o nuntă ca-n povești, ospățul durând patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar tânărul rege și miresei sale lie se împliniră toate dorințele. Să ne ajute Alah să avem și noi parte măcar de o fărâmă din norocul lor.