🌻 Șoarecele și elefantul

     Odată, demult, un șoricel fălos nevoie mare sălășuia la marginea pădurii. Ceilalți șoricei o zbugheau de colo-colo, speriați și de umbra lor, dar șoricelul nostru stătea tihnit și-și răsucea mustățile. Din când în când, bătea nervos din lăbuță, apoi punea urechea la pământ și începea să asculte. Știți voi de ce făcea așa? Voia să afle dacă pământul se cutremură.

     Pufnea în râs numai la gândul că altcineva ar putea fi la fel de mare și puternic ca el. Într-o zi, unchiul lui îi spuse pe ton sfătos:

      — Ai grijă, copile. Elefantul a auzit că-ți place să te lauzi și este foarte furios.
      — Elefantul! Pufni micuțul, care nu văzuse până atunci un elefant. Cine mai e și ăsta? Am să-i arăt eu cine-i stăpânul pădurii.

Unchiul, bătrân și cu experiență în ale vieții, zâmbi subțire:

      — Ar fi ceva de spus despre diferența dintre staturile voastre. Dar, degeaba îți vorbesc, tot n-o să crezi până nu dai ochii cu el.
      — O să capete elefantul ăsta o lecție, de o să mă țină minte, se lăuda șoricelul.

Și porni la drum. Merse ce merse, până dădu peste o șopârlă.

      — Hei, tu! Chițăi șoricelul. Tu ești elefantul?
      — Nu, nici pomeneală, răspunse șopârla. Sunt doar o șopârlă.
      — În cazul ăsta, te poți socoti norocoasă, o asigură șoricelul. Dacă ai fi fost elefantul, fărâme te făceam.

Șopârla care îl știa pe elefant, izbucni în râs. Auzind-o hohotind, șoricelul, furios nevoie mare, prinse să bată cu lăbuța în pământ. Se întâmplă însă ca, taman în acea clipă, din cer să se audă bubuitura unui tunet. Șopârla, gândindu-se că șoarecele iscase tot tărăboiul, o tuli sub o tufă. Mândru cum altul nu-i, șoricelul își văzu de drum.

Nu trecu mult timp, și zări un gândac mare și negru.

      — Hei, tu, cel de colo! Strigă șoricelul. Tu ești elefantul?
      — Nu, nici vorbă, mormăi gândacul. Eu sunt doar un gândac.
      — În cazul ăsta, te poți socoti norocos, îl asigură șoarecele. Dacă ai fi fost elefantul, fărâme te făceam.

Gândacul, care-l știa pe elefant, ridică a lehamite din umeri. Văzându-l cât de nepăsător era, șoricelul îl privi furios. Taman în acea clipă, un fulger își croi drum printre nori. Îngrozit, gândacul se pitulă sub iarbă. Iar șoricelul, mai fălos ca niciodată, își văzu de drum.

Puțin mai departe, nimeri peste un câine.

     — Ia te uită și la ăsta cum pășește, își spuse șoricelul. De abia se târâie de nevolnic ce e.

Ăsta trebuie să fie elefantul și mai mult ca sigur că a auzit că sunt pe urmele lui, altfel n-ar mai fi atât de trist. Hei, tu de colo, elefantule! Prinse el a striga.

     — Elefant! Se miră câinele. Nu sunt elefantul, ci doar un câine. Și un rânjet i se lăți pe bot.
     — Ei, da, poți să zâmbești liniștit, mormăi șoricelul. Dacă ai fi fost elefantul, fărâme te făceam.

Câinele se pregătea să-i răspundă, când se auzi vocea unui bărbat care-l chema.

     — Ăsta mi-e stăpânul, spuse câinele. Si, după câte știu, el e stăpânul întregii lumi.
     — Înghite-ți vorbele! Chițăi șoricelul. Eu sunt stăpânul lumii.

Dar căinele o și luase la picior și nu mai era nimeni prin preajmă care să-l asculte pe așa-zisul stăpân al lumii.

Furia i se mai domolise un pic și șoricelul își văzu de drum. Deodată, se pomeni în fața a ceva înalt cât un munte. Cel puțin, asa i se părea lui. Ceva cenușiu, care stătea pe patru picioare groase căt trei trunchiuri de copac puse la un loc. Acea două cozi, una în frunte și alta la spate. Și mai avea două urechi imense. Da, ăsta era elefantul!

     — Hei, tu! Țipă șoricelul. Tu ești elefantul?

Elefantul își roti privirea de pe tufele din jur, la copaci, apoi la stânci și în sfârșit, zări o creatură micuță. Era șoricelul. Elefantul își lăsă capul până aproape de pământ, să poată auzi ce vrea șoricelul.

    — Cine crezi că ești? Se îmbățoșă șoricelul. Privește-mă! Eu sunt stăpânul pădurii. Ce zici de asta?

Trompa elefantului se mișcă leneș, până prinse în țintă mica creatură gălăgioasă, apoi revărsă asupra-i toată apa pe care o supsese pentru baie. Splaș! Șoricelul se înârteji prin aer, căzând pe spate, potopit de torentul neașteptat. Rămase câteva clipe nemișcat, mai mult mort decât viu. Șocul fusese teribil, ca să nu mai vorbim că scăpase ca prin urechile acului de înec.

    — Mamă, ce furtună a mai fost și asta, exclamă șoricelul. Mare noroc pe elefantul ăsta, dacă nu se rupeau barierele cerului, fărâme îl făceam.

Și o luă spre casă, fredonând încetișor. Unchiul său îl aștepta la marginea potecii, curios să afle aventurile nepotului

    — I-ai spus elefantului cine este stăpânul acestei păduri? Întrebă unchiul, ascunzându-și zâmbetul.
    — Tocmai îl anunțam cine este stăpânul pădurii, când, splaș, toată apa din cer s-a prăvălit asupra noastră și ne-a separat. După părerea mea, elefantul a murit înecat. Nu l-am mai zărit pe acolo. Mai bine pentru el să moară înecat, decât să îl fac eu fărâme.

Și se așează obosit în colțișorul lui. Și dacă elefantul n-a mai apărut pe acolo pentru a-i pune la îndoială supremația șoricelului n-a mai schimbat o iotă din povestea sa, repetând-o la nesfârșit.